Specialitati inghetata

 

Despre un bec si prietenii lui

 

A fost seceta mare. Dar becul a crescut. Avea o dulie fermă, netedă şi cilindrică. Bineînţeles, neagră. Cu o coroană transparentă plină de vid în care înflorea filamentul incandescent.

În prima zi a venit tarantula. Păianjenul uriaş cu peri pe corp şi pe picioare. Şi becul era bucuros.

Dar a intrat multă apă în acvariul în care creştea becul. Şi multe biluţe lucioate de aer erau pe marginea lui. Şi biluţele de aer au invadat becul. Apoi a apărut un peşte. Un caras auriu, care se bucura doar de apă. Şi s-a întâlnit cu becul şi s-a bucurat de transparenţa lui.

Apoi peştele a plecat, apoi apa a fost vărsată din acvariu, apoi dulia dezlipită. Şi becul a ajuns în debara. Şingur şi transparent printre unelte ruginite.

Şedinţa foto s-a terminat.

Dragon

 

Cugetari abisale #26

 

Cryptelytrops albolabris - White-Lipped Tree Viper

 

Fake aurora

 

Pret a manger - Meniul pisicii de fițe

 

Am lucrat şase luni în departamentul Animale de companie al unui supermarket. Acolo afli multe. Şi trebuie să ştii multe. Pentru a sfătui clienţii. Dar cum să-i sfătuieşti când şi tu eşti în dilemă. În paranteză fie spus, eu sunt şcolit în biologie şi gândesc ca atare. Acum vine dilema mea. Mâncarea pentru pisici. E facută din orice altceva mai puţin din ceea ce consider eu că ar fi normal (sau natural?).

Pe rafturi găseşti mâncare pe bază de vită, miel, somon, ton, creveţi, etc. Gândind ca un biolog, mâncare naturală pentru o pisică înseamnă ceea ce ea poate vâna. Şi vine întrebarea: cum poate vâna pisica vite? E rudă cu tigrul, asta e clar, dar e infinit mai mică. Cu mielul e la fel. Cât ar fi ea persana de agresivă, nu cred că doboară berbecuţul. Şi nici nu vânează în haită. Câinii sunt animale de haită. Pisicile sunt solitare. Maxim stau în familii, cum sunt leii, dar eu încă nu am văzut o familie de pisici domestice vânând viţeii dintr-o ciurdă. Ton. Ton!!! Asta e un peşte care creşte până la 6 (şase) metri, depinzând de specie, şi e considerat unul dintre cei mai rapizi peşti pelagici (asta înseamnă că trăieşte mai în largul mărilor şi de la adâncimea de 200 de metri). Deci cum? Cum vânează ea, păr scurt european, asemenea peşti? Cel mult poate vâna creveţi sau caraşi aurii în acvariul stăpânului.

În şase luni nu am văzut nicio conservă din carne de şoareci sau şobolani. Dar probabil domniţele cochete nu ar suporta să cumpere aşa ceva. Nu am văzut nicio conservă din carne de vrabie, piţigoi sau pui de rândunică. Sunt convins ca din aceleaşi considerente. Sau nu sunt suficiente crescătorii de paseriforme (adică nişte păsări mici).

Tot e bine că se cultivă iarbă specială pentru pisici. Animalul asta, carnivor la origini, e înebunit după frunzele alea lungi si verzi. Să le fie salata de bine.

No title

 

Cugetari abisale #25

 

Tragedia câinelui Ler

 

Manule, povestea care urmează e de fapt tristă. Deşi pe mine m-a amuzat copios. E tragedia unui câine cu stăpâni inconştienţi. Câinele Ler.

M-a scos Ofelia, căţeluşa mea, la plimbare, cum făcea ea de obicei de două ori pe zi. Pe câmpul din spatele străzii Moldovei. E un loc bun pentru câini să facă caca şi pişu. În acea după-amiază mai erau pe câmp doi stăpâni scoşi de câinii lor la plimbare. Şi aşa am aflat povestea tragică. Unul dintre căini, un Shar Pei, e personajul principal.

În momentul în care l-am cunoscut eu era liniştit, nu ştia ce urma să se petreacă. Stăpânul lui povestea celuilalt stăpân de căţel. Nu ştiu ce rasă era. Căinele, nu stăpânul. Dintr-o dată a devenit nesemnificativ, din păcate pentru el. Aşadar, zicea omul cum că animalul lui de companie e născut pe întâi decembrie. Haioasă coincidenţă, am gândit eu. Apoi a spus că pe căţelandru în cheamă Ler. Moment în care au apărut confuziile şi teoriile în mintea mea.

Iniţial am crezut că şi-a făcut Hruşcă canisă de Shar Pei. Dar de ce ar face moroşanul canisă cu o rasă asiatică tocmai în Canada. Deci musai că nu e de acolo.

Şi am realizat tragedia. Câinele deja îşi ştia numele şi răspundea la el. Era deja început de decembrie. În câteva săptămâni urma calvarul câinelui. Obligat să se plimbe de cel puțin două ori pe zi ar fi auzit din toate punctele cardinale doar numele lui. Chiar accentuat. „Lerui ler”. Într-o zonă aşa de aglomerată ca străzile Moldovei, Olteniei şi Transilvaniei nu putea trece liniştit. Aveam vecini de la care se auzea „Lerui ler”, magazinele toate erau pline de „Lerui ler”, chiar şi barurile ascultau atunci „Lerui ler”.

O să spui, Manule, că iarna stau oamenii cu geamurile şi uşile închise, dar asta dă şi mai mare dramatism poveştii. Daca Shar Pei-ul Ler ar auzi încontinuu „Lerui ler”, la un moment dat s-ar imuniza. Dar el aude fragmentat. Când oamenii aerisesc casele, când intră şi ies din magazine, când merg sau pleacă de la cârciumă. Deci imunizarea e, practic, de nerealizat.

Îţi dai seama, Manule, cu ce sechele trăieşte câinele ăla? Oare îi e de ajuns o vară să uite calvarul iernii cu numele strigat permanent?

The race

 

Cugetari abisale #24

 

Golden poison frog - Phyllobates terribilis

 

Curentul pacatos si tigara tamaduitoare

 

„Pune-ţi, mamă, vată în urechi. Curentul e cel mai păcătos”. Ăsta-i sfatul oricărei babe cu dinţi stricaţi şi tratamente empirice la îndemână.

Studii ştiinţifice populare au demonstat, de-a lungul veacurilor, că există două categorii de curent. Curentul, sau curenţii de aer de afară, respectiv vântul, adierea, briza, care sunt absolut inofensivi (dacă nu ajung la peste 60 km la oră) şi curentul din interiorul clădirilor sau mijloacelor de transport, curentul format între două uşi sau o uşă şi o fereastră deschise în acelaşi timp şi pe direcţii, aproximativ, diametral opuse.

Despre prima categorie nu vorbim, pentru că, aşa cum am mai spus, e o formă de mişcare a aerului inofensivă.

A doua e gravă. E curentul păcătos, care atacă sinusurile şi mai ales dinţii.

Stomatologii spun „Nu există curent, ci dinţi stricaţi”. Dar cum să fii de acord cu ei când de-a lungul secolelor s-a observat clar că deschizând o uşă şi un geam creezi una dintre cele mai grele plăgi cunoscute de omenire? Curentul. Curentul păcătos care atacă dinţii.

Aparent, curentul pătrunde în corp prin ureche, continuă prin Trompa lui Eustachio până în nazofaringe. De aici curentul ajunge în cavitatea bucală unde afectează dinţii. Şi măselele. În general pe cele deja suferinde. De aici nu se ştie exact ce se întâmplă cu acest curent, dacă circulă mai departe în corp sau rămâne în gură. Dar face ravagii. Te dor dinţii de la curent de mori. „Mamă, nimic nu e mai rău ca durerea de măsele”, postulează aceleaşi babe cu dinţi stricaţi. Şi pentru ele e adevărat. Nu s-au lovit niciodată în testicule.

Dar acolo unde dentiştii nu au găsit explicaţii şi soluţii, medicina populară are soluţii. Există o singură măsură de prevenţie. Nu, nu e tratarea dinţilor. Vata în urechi te apără de curent. Pui un dop de vată în urechea de pe partea anatomică afectată şi nu mai ai probleme. E drept că nu mai auzi stereo, dar ţii curentul departe. Şi scapi şi de mersul la dentist. Curentul păcătos nu a găsit înca o modalitate de a depăşi un dop de vată. În cazul în care nu ai fost preventiv şi curentul păcătos şi-a făcul loc în corpul tău, nu ai altceva de făcut decât să apelezi la medicina tradiţională. Analgezicele nu reuşesc să calmeze nervii enervaţi de curent. Pui o ţigară aprinsă în ureche. Asta scoate curentul. Simţi cum ţi se încălzeşte urechea, simți că pârâie şi păcăne, simţi cum ţigara arde cu atât mai tare cu cât doza de curent a fost mai puternică. „Îţi ia durerea cu mâna”. Avantajul e că, fumatul cu urechea nu provoacă dependenţă, deci nu are afecte secundare. Nu tragi arerul de afară prin ţigară în plamâni, ci scoţi curentul păcătos din corp prin ureche. Nu inhalezi nici gudron, monoxidul de carbon se răspândeşte în atmosferă, nicotina nu are niciun efect, iar corpul tău redevine sănătos. În curând poţi sparge nuci în masele, aşa cum ai mai făcut.

Pentru nefumători fără prieteni fumători ţigara se poate înlocui cu un cornet de hârtie (preferabil ziar vechi), care se aprinde la capăt, iar efectul e acelaşi.

În satele de câmpie, unde bate mai mult vântul, se vând ţigări la bucată. În scop terapeutic. „Du-te, mamă, până la magazin de-mi ia două ţigări că m-a tras curentul ăsta păcătos”.

Cugetari abisale #23

 

The day after wedding

 

De dragoste prevernala

 

Nu era St. Valentin. Nici Dragobetele. Sau altă sărbătoare.

Şi ei se iubeau.

El avea barba albastru deschis cu irizaţii turcoaz. Ea nu avea nimic fucsia. Dar era suplă. Şi o privire ageră. Se deplasă cu mişcări reptiliene pe puntea de lemn şi se aşeză la soare. El îi urmări feromonii, deşi nu îl atrăgea lemnul. Soarele le dădea energie. Melanina zburda veselă prin celulele lor şi-i făcea mai frumoşi. În ochii tuturor. Ea privea atent în jur. El privea atent la ea. Ea se gândea la zborul insectelor din jur. El se gândea la ea. Ea deschise uşor gura, îşi linse buzele. El se mişcă uşor spre ea. O atinse pe ceafă. Ea îşi expunea corpul la soare.

Şi ei se iubeau.

Mai mult fizic, ce e drept. Dar o atracţie tot exista acolo. O chimie, cum ne place să spunem. Chimia procreerii. A perpetuării speciei. A confirmării unei teorii. A infirmării alteia.

El o muşcă uşor de gât. Îşi aduse corpul lângă al ei. Ea îşi relaxă muşchii. Uşor-uşor corpurile lor se încolăceau unul pe celălalt. Se contopiră împreună în dulcea plăcere a conceperii viitorului.

Şi ei se iubeau.

Peste un an, pe aceeaşi punte vor sta la soare progeniturile lor. Atente la zborul insectelor din jur.

Şi ei se iubeau.

H2O on rugby mach

 

Cugetari abisale #22

 

Flamingo man

 

Despre o mână de lut și multă pasiune

 

Cănuţa avea un comportament bonom. Întotdeauna a fost aşa. Încă de pe vremea când era doar o mână de lut. Şi îl cunoştea pe fotograf din aceeaşi perioadă. Se cunoscuseră la modul direct. Tactil. Fotograful călcase pe acea mână de lut în aventurile lui declanşatoare. Pozase un gândac, chiar în locul care mai târziu avea să devină toarta.

Acum devenise o cănuţă de cafea. Rotunjită şi smălţuită. Acum mâna atingea lutul deja ars. Senzaţia era similară. Cănuţa se bucura în continuare de atingerea lui. Cu timp în urmă găzduise spre însorire şopârle verzi cu guşă azurie, pe care fotograful le iubea şi le prindea în cadrele sale. Acum, cănuţa se bucura de lumina lămpilor de studio şi de diversele poziţii în care fotograful o aşeza.

Era o atracţie chimică, ancestrală între acel mânuiotor de pixeli şi mâna de lut, acum modelată. O atracţie pe care el nu o realiza direct. Dar ea, cănuţa, avea amintiri. Vechi şi emoţionante. Încă de pe vremea când era doar lut. Nu mulţi au trecut prin locul de baştină, prin glia natală. Dar cănuţa îi ştia pe toţi. Însă doar pe el, pe fotograf l-a îndrăgit. Doar în ochii lui se vedea sclipirea pasiunii atunci când privea, direct sau prin obiectiv, un păianjen, o şopârlă sau un simplu fir de iarbă. Cănuţa, ca lut, a sălăşluit într-un loc cu lumină caldă. Atrăgea astfel lighioanele. Genunchiul, cotul sau încheietura mâinii fotografului s-au sprijinit de multe ori pe acea palmă de lut în căutarea cadrului perfect. Şi lutul îi mângâia încheietura, încurajându-l să se întoarcă. Şi s-a întors. Pentru gândac, pentru păianjen, pentru şopârlă. Poate şi pentru acea palmă de lut.

În studio, cănuţa a devenit tot suport pentru el. Pentru subiectele lui fotografice. Alt păianjen, altă şopârlă, alt gândac. De data asta aduşi de el şi aşezaţi cu grijă pe margine ceşcuţei, pe toartă sau chiar înăuntrul ei.

Şi nu, această poveste nu are un final melodramatic în care cănuţa cade de pe masă şi obiectivul se sparge, iar între cioburi sunt ochii înlăcrimaţi ai fotografului. Nu. Cănuţa şi fotograful au îmbătrânit frumos împreună. Până în clipa în care cănuţa şi obiectivul au fost aşezate grijuliu lângă potretul fotografului de pe un raft de muzeu.

Ignotum quotes #3

 

Cugetari abisale #21

 

Elaphe obsoleta quadrivittata - Eastern rat snake

 

Caine mare si alb

 

Manule, atmosfera e simplă. Seară târzie de primăvară. Târziu înseamnă după 11 seara. Baia Mare. Cu amicul Bogdan la plimbare. De fapt cu câinele la plimbare şi amicul Bogdan ne însoţeşte ca de fiecare dată.

Pentru fixarea în memoria colectivă. Câinele meu e un Dogo Argentino, adică un câine mare şi alb.

Nici ţipenie de om în jurul nostru. Trecem podul peste Săsar. Podul de la Spânzurătoare. Aproape de capătul podului stă o bătrână. Sprijină balustrada şi priveşte pierdută în zare. Pare a avea 143 de ani şi e minionă. Ajungem în dreptul ei, se întoarce uşor pre noi, mă priveşte în ochi şi cu o voce stinsă mă întreabă:

- Nu vă supăraţi, nu aţi văzut un câine mare şi alb?

Mă uit la ea, prostit, mă uit la Ofelia (câinele meu), mă uit iar la ea şi reuşesc să silabisesc mai mult şoptit:

- Nu, nu am văzut!

L-am căutat cu privirea pe Bogdan, sperând să mă salveze. Era la 30 de metri distanţă, se aşezase pe bordură şi râdea cu lacrimi.

Bătrâna şi-a reluat poziţia visătoare. Noaptea era lungă şi poate va apărea, totuşi, un câine mare şi alb.

Euro Guardian

 

Cugetari abisale #20

 

Lion Skull - Museum of bones

 

Iaurtul care vindeca matreata

 

Cât de ilare pot fi uneori suprapunerile de afişe. Iaurt care elimină mătreaţa. Asta mi-a fost dat să văd, de curând, în vitrina unui magazin.

... “Elimină mătreaţa”… “Încearcă Activia”.

Le ce te poţi gândi când vezi un asemenea anunţ? “Mătreaţa, o ciupercă – Pitirosporum ovalis”, asta zice o reclamă şi rămâi siderat. Cum să tratezi o ciupercă cu bacterii? Doar în iaurt aşa ceva găseşti. Mare minune şi genetica asta.

Cugetând mai departe, mă întreb, kefirul are proprietăţi antifungice? Dacă beau sana scap de bătături? Laptele dulce vindecă urticariile? Oare cu smântână scap de glaucom?

Cred ca o vreme o să evit lactatele şi mă rad în cap. Preventiv.

Articol apărut pe citynews.ro

Contrast

 

Gone with the birds

 

The Guinness makers