Despre o mână de lut și multă pasiune

 

Cănuţa avea un comportament bonom. Întotdeauna a fost aşa. Încă de pe vremea când era doar o mână de lut. Şi îl cunoştea pe fotograf din aceeaşi perioadă. Se cunoscuseră la modul direct. Tactil. Fotograful călcase pe acea mână de lut în aventurile lui declanşatoare. Pozase un gândac, chiar în locul care mai târziu avea să devină toarta.

Acum devenise o cănuţă de cafea. Rotunjită şi smălţuită. Acum mâna atingea lutul deja ars. Senzaţia era similară. Cănuţa se bucura în continuare de atingerea lui. Cu timp în urmă găzduise spre însorire şopârle verzi cu guşă azurie, pe care fotograful le iubea şi le prindea în cadrele sale. Acum, cănuţa se bucura de lumina lămpilor de studio şi de diversele poziţii în care fotograful o aşeza.

Era o atracţie chimică, ancestrală între acel mânuiotor de pixeli şi mâna de lut, acum modelată. O atracţie pe care el nu o realiza direct. Dar ea, cănuţa, avea amintiri. Vechi şi emoţionante. Încă de pe vremea când era doar lut. Nu mulţi au trecut prin locul de baştină, prin glia natală. Dar cănuţa îi ştia pe toţi. Însă doar pe el, pe fotograf l-a îndrăgit. Doar în ochii lui se vedea sclipirea pasiunii atunci când privea, direct sau prin obiectiv, un păianjen, o şopârlă sau un simplu fir de iarbă. Cănuţa, ca lut, a sălăşluit într-un loc cu lumină caldă. Atrăgea astfel lighioanele. Genunchiul, cotul sau încheietura mâinii fotografului s-au sprijinit de multe ori pe acea palmă de lut în căutarea cadrului perfect. Şi lutul îi mângâia încheietura, încurajându-l să se întoarcă. Şi s-a întors. Pentru gândac, pentru păianjen, pentru şopârlă. Poate şi pentru acea palmă de lut.

În studio, cănuţa a devenit tot suport pentru el. Pentru subiectele lui fotografice. Alt păianjen, altă şopârlă, alt gândac. De data asta aduşi de el şi aşezaţi cu grijă pe margine ceşcuţei, pe toartă sau chiar înăuntrul ei.

Şi nu, această poveste nu are un final melodramatic în care cănuţa cade de pe masă şi obiectivul se sparge, iar între cioburi sunt ochii înlăcrimaţi ai fotografului. Nu. Cănuţa şi fotograful au îmbătrânit frumos împreună. Până în clipa în care cănuţa şi obiectivul au fost aşezate grijuliu lângă potretul fotografului de pe un raft de muzeu.