Manule, ia de aici lecţie de publicitate. De la nişte tineri foarte faini. Liceeni.
Eram cu expoziţia de reptile în Alexandria şi vremea nu mă ajuta. Ger şi zăpadă viscolită. Puţini vizitatori. Şcolile se închideau şi se deschideau într-un ritm nebun. Şi eu mă cam bazam pe grupurile de la şcoli. Andreea, o prietenă bună din acea urbe, vine la mine şi îmi spune că vrea să mă ajute. Are o gaşcă de inimoşi, care, deşi nu mă cunosc, s-au hotărât să pună umărul la promorarea expoziţiei în care lucram. Puteam, Manule să spun nu? Îmi îngheţau degetele doar gândindu-mă la frigul de afară şi la lipitul afişelor pe stâlpi şi pereţi. Şi ideea lor era prea faină să nu o aplic. Pe cheltuiala lor au făcut afişe cară arătau cam aşa. Pe centru o poză mare cu un piton. Sus scria PIERDUT PITON URIAŞ, iar în partea de jos, cu litere mult mai mici, „cei interesaţi în pot găsi la muzeu în perioada” bla bla, chestiile legate de programul de vizitare şi tarif. Doar eu şi gaşca veselă ştiam de nebunia asta. Angajaţii muzeului habar nu aveau de campania noastră.
Trei zile mai târziu intrau în muzau trei clase de elevi, cu învăţătoarele din dotare. În holul muzeului, din întâmplare, la o ţigare, PR-ul instituţiei.
Aţi speriat tot oraşul! Aţi panicat toată şcoala!
Cam aşa şi-au făcut intrarea în muzeu doamnele învăţătoare. Şi strigau asta către angajatul muzeului, care le privea consternat.
Cum să faceţi aşa ceva? Cum să puneţi astfel de afişe prin oraş? Continuau învăţătoarele sub ochii stupefiaţi ai PR-ului.
Ce afişe? Ce s-a întâmplat?
Mai mirat de atât nu putea fi colegul de instituţie. Şi era nelămurit cu atât mai mult cu cât el, teoretic, trebuia să ştie tot ce mişcă în muzeul ăla în materie de afişe şi promovare.
Afişul că aţi pierdut şarpele.
Nu ştiu de niciun şarpe pierdut. Şi azi dimineaţă am vorbit cu cel care se ocupă de şerpii din expoziţie.
Până la urmă nu s-au lămurit. Au urcat împreună în expoziţie la mine şi le-am explicat eu cum stă treaba cu afişele alea, ce reprezintă, care e mesajul.
PR-ul a zâmbit aprobator şi admirativ. Învăţătoarea a continuat cu ale ei.
Elevii au văzut afişul că s-a pierdut şarpele. Au anunţat profesorul de serviciu şi au pornit împreună în căutarea pitonului. Am găsit lângă şcoală nişte urme, copii au spus că sunt urmele şarpelui. Şi am mers pe urmele alea. Dar se opreau sub un balcon de la blocul vecin. La garaj. Se pare că erau urmele lăsate de roţile unei maşini. Nu am găsit niciun piton. Aţi panicat oraşul. Şcoala. Nu s-au mai făcut ore în ziua aia.
L-am privit pe PR şi căutam aprobarea în ochii lui. Nu a întârziat să vină. Zâmbea formal către învăţătoare şi admirativ către mine.
E o campanie pornită de un grup de liceeni, prieteni de-ai mei, i-am spus celui ce ştia cu ce se mănâncă o campanie menită să aducă vizitatori.
Învăţătoarea s-a pierdut printre elevi. Admirau reptilele, încă neînţelegând publicitatea.
Foarte faine afişele, genială ideea, a concluzionat publicitaru'. Şi a dat rezultate. Şi pe vremea asta oribilă a adus oameni la muzeu. Bravos. Bine lucrat.
No comments:
Post a Comment