Anul de graţie 2005. Şi de graţiere. Înşfac forcepsul, contenţionez hrana cu el şi îmi introduc mâna în terariul şarpelui cu clopoţei.
Da Manule, eram în expoziţia cu reptile în care am lucrat atâţia ani. Şi pentru cei mai şcoliţi în herpetologie era un Crotalus ruber.
Şi cum mă apropiam eu cu forcepsul în mână de liniştitul şi înfometatul şarpe, ce se gândeşte el. Să sară peste mâncare, peste forceps şi să-şi înfigă colţii în degetele mele. Adevărul e că mâncarea era o chestie mică şi forcepsul cam scurt, deci nu a depus cine ştie ce efort în acţiunea lui de maltratare a degetelor îngrijitorului. Cum era normal, am scos mâna şi am securizat capacul terariului şi m-am îndreptat către baie spunându-i lui Romi:
Vezi că am în spatele terariului ăla nişte sfoară. Taie o bucată să facem un garou. Am şi trusă de prim ajutor specială pentru astfel de muşcături, dar nu ştiu unde e.
Paranteză pentru Manu. Romi e un prieten de-al meu pe care nu îl cunoşti. Am închis paranteza.. Omul s-a executat la fix, vădit îngrijorat pentru soarta mea, deşi încerca să nu facă chestia asta evidentă. Şi eu făceam la fel. Dar nu pentru soarta lui eram îngrijorat. După ce am stors vârtos nişte sânge din mână, am legat garoul şi am rugat acelaşi amic să pună în rucsac agenda cu adrese şi numere de telefon şi bani. Destul de mulţi bani. Încărcaţi corespunzător am plecat spre spital. Un vizitator mărinimos ne-a dus cu maşina. Ideea era să nu depun efort fizic. O mică plimbare până la maşina tot am efectuat, că nu era chiar aproape automobilul omului, ocazie cu care am dat un telefon proprietarului expoziţiei să îl anunţ de isprava mea. Nu era acasă aşa că i-am lăsat un mesaj tatălui acestuia, puţin cardiac:
Spuneţi-i, vă rog, că m-a zgâriat puţin un şarpe cu clopoţei.
Nu am foar eu prea liniştitor în mesaj, deşi asta îmi era intenţia. Mai mult nu puteam la ora aia.
Manule, am uitat să precizez, eram în Sighişoara. Şi cu ocazia accidentului meu de muncă am ajuns să vizitez spitalul din localitate. Am intrat pe hol şi de acolo în primul cabinet care mi-a ieşit în cale. Urgenţe.
M-a muşcat un şarpe cu clopoţei, am spus eu convins şi am întins mâna pentru a se vedea mai uşor cele două înţepături şi zgârietura de pe degetele mele.
Medicul s-a uitat la mâna mea şi mi-a răspuns uşor arogant şi sictirit:
Şi eu ce să îţi fac? Mergi la chirurgie!
Unde anume e asta?
În capătul coridorului, pe stânga.
Am plecat într-acolo, mulţumind. Nu mi-am pierdut politeţea nici în acele momente. Am ajuns la uşa cabinetului de chirurgie în momentul în care pe scările din imediata apropiere cobora una bucată brunetă cum rar mi-a fost dat să văd. Bucuria mi-a fost cu atât mai mare cu cât am realizat că ea activa chiar în cabinetul în care aveam şi eu treabă. Că era asistentă sau doctor chiar nu mai contează. Eu o să cred că era doctor şi încă doctor primar, că prea arăta bine. Şi era şi amabilă.
Cu ce vă pot ajuta?
M-a muşcat un şarpe cu clopoţei şi de la urgenţă m-au trimis aici.
Şi eu ce să îţi fac, să îţi tai mâna?
Glasul ei îmi mângâia timpanele. Romi se gândea să-i cârpească o palmă. Şi nu erotică. El nu prea acceptă vorbe aruncate aiurea. Eu doar am zâmbit şi am acceptat fără frică antitetanosul dat de ea.
Mergi înapoi acum.
M-am conformat. Ştiu medicii ăştia mai bine ce e de făcut. Eu citisem că în caz de muşcătură de şarpe veninos nu e bine să depui efort, deci se cuvenea o imobilizare pe o targă mobilă, dar nu am vrut să contrazic cadre medicale competente şi cu experienţă. De data asta la urgenţe au fost mai operativi. Mi-au recomandat să mă întind pe un pat şi m-au dojenit că am legat prost garoul. Am primit chiar şi o perfuzie. Cu ser fiziologic. Să nu mă deshidratez, a fost argumentul medicului când îmi penetra vena fără pic de milă.
„Ori dinţi de crotal, ori acele din spital, azi am parte doar de înţepături”, gândeam eu , dar nu am vociferat nimic. Las oamenii să îşi facă meseria. Câteva minute bune s-a purtat o discuţie dacă au sau nu au nu ştiu ce chestii într-o ambulanţă şi în sfârşit s-a decis transportarea mea la Tg. Mureş, lucru cu care, de asemenea, am fost de acord. M-am ridicat în picioare, am luat stativul cu perfuzia şi am plecat hotărât spre ambulanţă. Unul din personalul spitalului s-a oferit să mă ajute cu stativul, dar am refuzat politicos.
Manule, drumul până la Tg Mureş a fost o minunăţie. Targa din ambulanţă e foarte confortabilă, şi vorbesc serios, am depăşit toate maşinile din calea noastră, başca în oraş am trecut pe roşu la cel puţin două semafoare. Prietenul Romi mă ţinea la curent cu desfăşurarea evenimentelor, căci eu nu prea aveam vizibilitate de pe targă. Aşa nişte chingi bune au, cu care te leagă, că nu poţi mişca.
Tg. Mureş. Nu ştiu cum se cheamă spitalul, dar e ceva pentru urgenţe. Eh, Manule, aici s-au schimbat datele problemei. Ăştia sunt mai stricţi. Adică nu cobori de pe targă şi nu îţi duci tu stativul cu perfuzia oricât de mult încerci să-i convingi pe oameni de potenţa ta în vederea îndeplinirii acestor acţiuni. Te ţintuiesc la targă imediat cu două vorbe calme dar ferme.
De aici e treaba noastră. Dumneavoastră doar staţi liniştit.
Şi au şi zâmbit. Asta era nou pe ziua în curs. Nu mai văzusem un zâmbet în ziua aia, cu excepţia celui din colţul gurii şarpelui cu clopoţei.
După o scurtă repriză de identificare, cu buletin şi tot ce trebuie, m-a luat în primire o doamna a cărei meserie îmi e şi acum incertă. Am crezut că e medic, ceea ce e foarte posibil, dar avea o uniformă asemănătoare cu a poliţiştilor şi a impegaţilor de tren în acelaşi timp. I-am povestit docil ce mi s-a întâmplat, m-a întrebat daca ştiu ce efect are veninul şi dacă e ok să îmi administreze serul împotriva veninului de viperă românească. I-am răspuns că nu ştiu răspunsul la prima întrebare, dar aflăm repede şi sub nicio formă să nu îmi dea serul mai sus menţionat. A zâmbit frumos şi am creditat-o cu încredere şi bunăvoinţă.
Dar cum peste tot apar surprize, Manule, şi aici am avut parte de o surpriză. Şi una frumoasă. Din toate puntele de vedere. Jane. Aşa o cheamă pe surpriza mea. O dorctoriţă din Statele Unite ale Americii cu care am dialogat în limba ei natală, eu posedând şi cunoştinţă de astfel de limbi. Aici redau traducerea. În traducerea mea. Pe scurt.
Ce şarpe te-a muşcat?
Şarpe cu clopoţei. Crotalus ruber.
Simptome?
Absolut niciun simptom. Mă simt perfect.
OK, mă interesez imediat de acţiunea veninului şi ce avem de făcut. Te rog să nu te mişti şi să rămâi calm.
Ok.
La drept vorbind nu eram foarte nervos. Destul de îngrijorat, dar mă ţineam bine. Partea inevitabilă de nervozitate, datorată momentului, apărea la iveală sub formă de râs. Glume multe, ironie pe seama situaţiei. Lucru puţin apreciat de specialistul toxicolog de la faţa locului care mi-a spus cu reproş:
Toţi sunteţi puternici la început, dar te văd eu mai încolo.
O să râd la fel până în ultima clipă, i-am răspuns şi, Manule, eram ferm hotărât să mă ţin de cuvânt.
Manule, statul în spital e macabru, dar şi amuzant. Când ştii că e posibil să mai ai doar câteva ore de trăit mintea îţi funcţionează ciudat. A mea mă făcea să văd partea amuzantă în tot ce mă înconjura. Mă ajutau şi oamenii de acolo. Periodic o doamnă medic foarte simpatică striga:
Clopoţei, analizele la sânge sunt bune.
Clopoţei, analizele la, mai ştiu eu ce sunt bune.
Amicul Romi şi Jane erau de departe cei care mă făceau să râd în hohote.
Au apărut simptome, întreba Jane?
Nu! şi eram sincer.
Do you feel a metal taste in your mouth?
Heavy metal taste, i-a răspuns Romi şi am văzut-o pe Jane cum intră sub targă de râs.
Gluma de mai sus nu am cum să o traduc, dar tu, Manule, o pricepi.
Şi uite aşa am petrecut şase ore la urgenţe la Tg Mureş. De ce şase? Pentru că după prima mea discuţie cu Jane, fătuca asta isteaţă foc a pus mâna pe telefon şi a sunat la spitalul din New York şi a vorbit cu şeful de la toxicologie de acolo
Avem un pacient muşcat de Crotalus ruber. Ce-i facem?
Administraţi-i serul specific.
Nu avem aşa ceva în România.
Atunci nu aveţi ce să-i faceţi. Nu la specia asta de şarpe cu clopoţei. Ce simptome prezintă?
Nimic. Şi a fost muşcat în urmă cu o oră şi jumătate.
Posibil să fie muşcătură uscată. Trei din patru muşcături de crotal sunt uscate. Dacă nu apar simptome, după 6 ore poate fi lăsat acasă.
Manule, după ce am auzit eu cum a decurs dialogul ei cu medicul din SUA parcă mi-a mai venit inima la loc. Poate şi asta mi-a susţinut umorul şi moralul.
Pentru o mai bună înţelegere, muşcătură uscată este atunci când un şarpe veninos te muşcă şi nu îţi dă venin. Da, Manule, se poate. Şerpii ăştia ştiu şi pot să dozeze cantitatea de venin. Muşcăturile uscate sunt de avertizare.
Scurtând povestea, deja prea lungă, după şase ore pe patul mobil al spitalului, am devenit brusc serios, m-am ridicat şi am cerut să mi se scoată perfuzia şi să fiu lăsat să plec. Nimeni nu a obiectat. Nimeni, mai puţin şeful secţiei de toxicologie, care a vrut să mă mai ţină 24 de ore sub supraveghere. A urmat o discuţie scurtă pe ton foarte autoritar de ambele părţi în urma căreia medicul s-a declarat învins şi m-a lăsat în pace cu condiţia să semnez o hârtie cum că plec pe proprie răspundere.
Am ieşit cu Romi din spital, ne-am aşezat pe bordura staţiei de autobuz din apropiere şi am devenit brusc serioşi amândoi. Am şi pierdut vreo două sau trei microbuze în seriozitatea noastră.
Dar am ajuns în aceiaşi seara în Sighişara, la expoziţie. Am terminat de hrănit şerpii sub privirile dezaprobatoare ale lui Romi. Mai ales că rămăseseră nehrăniţi încă patru şerpi cu clopoţei.
No comments:
Post a Comment