Ocazie cu diluanti si tigari fara nume

 

Manule, a fost o perioadă, de chiar câţiva ani, în care am bântuit mult prin ţară. Şi principalul meu mijloc de transport a fost maşina de ocazie. Adică maşinile unor oameni de treabă, care mă mutau şi pe mine dintr-un loc în altul.

Într-o bună zi şi când zic bună mă refer la o zi de primăvară târzie cu un soare de vară timpurie, deci într-o foarte bună zi trebuia să îmi portez fizicul de la Serbeş la Sibiu. O palmă de loc. Cam 55 km, uşor de străbătut, având în vedere că drumul era bun şi mare parte (adică jumătate) din distanţă e în afara localităţilor.

În paranteză fie spus, cei care te luau repede la ocazie pe timpurile alea, erau şoferii de camioane, tiruri, dube. Şoferi buni şi cu talpă grea. Un astfel de binefăcător al pedestraşilor a oprit şi în ziua cu pricina. Un şofer de camion de trei tone jumate. Asta e un camion relativ mic.

Prima parte a drumului a fost cât se poate de banal, cu discuţii ordinare despre de toate şi nimic. Îmi spune că m-a luat să-i treacă şi lui timpul mai uşor. L-am contrazis în mintea mea, că aveam experienţă. Ştiam că cei mai mulţi spun asta, dar de fapt te iau pentru a face şi ei bani de o ciorbă.

Dar, Manule, în scurt timp mi s-a adeverit că acea călătorie e una specială. La un moment dat un tip care venea din faţă intră într-o depăşire riscantă. Şoferul meu frânează, îl lasă pe dement să intre la locul lui, înjură şi îmi spune:

- Dacă mai eram cu şaua de 22 de tone nu frânam. Dă-l dracului. Să intre sub roţile mele.

De unde am dedus eu că şaua de 22 de tone e măgăoaia aia mare de camion, sau tir sau cum draci se cheamă.

- A mai făcut unul aşa, continuă şoferul meu. A intrat sub mine o Dacie. Erau patru în Dacie. Au murit pe loc. Toţi. Şi pe unul era să îl omor că dormea pe drum. Era o beznă de nu vedeai nimic. În sud, în Oltenia. Abia l-am evitat. Am crezut că îl omor eu după aia când am văzut că e beat şi doarme pe stradă. Vrei o ţigară? Fumezi?

Fumam Manule. Şi în momentul ală cu atât mai mult aveam nevoie de o ţigară. Degeaba i-am explicat eu că le am pe ale mele, până nu m-a servit cu o ţigară de la el nu s-a lăsat. M-a convins când mi-a arătat pachetul. Nu mai văzusem ţigările alea niciodată. Şi nici de atunci încoace. Nu reuşesc să îmi amintesc cum se numeau.

• Ştii de ce conduc aşa de tare?

• Nu!

• Am diluant în spate şi pe soarele ăsta există riscul să se supraîncălzească şi să explodeze. Aşa mai intră aer pe sub prelată şi îl răcoreşte.

Mă uitam la el prostit, mă uitam la ţigara aprinsă, din mâna mea şi cumva simţeam că trebuie să îmi mai aprind una. Prea îmi încerca sistemul nervos.

• Ce nemernici sunt vameşii ăştia. Vin din Ungaria, am intrat pe la Nădlac. Şi e o hârtie care nu e chiar musai să o ai, dar dacă vameşul e spurcat ţi-o cere. Eu nu o am. Şi nici şpagă nu-i dau. Am parcat camionul şi i-am spus „Acolo e camionul parcat, eu sunt la chioşcul de acolo, beau o cafea”. El m-a întrebat de ce nu parchez la umbră. „Sunt încărcat cu diluant”, aşa i-am spus. Mi-a dat actele înapoi şi a zis „Ia-ţi camionul şi pleacă de aici, nebunu' dracului”. Dă-i în colo de hoţi, mereu vor şpagă.

Am ajuns cu bine în Sibiu. Cred că destul de repede, deşi unele minute mi s-au părut o veşnicie. Şi a avut dreptate. Nu mi-a luat bani. Chiar mă luase să povestim. Başca m-a servit cu ţigări. Ţigările fără nume cunoscut, Manule.

Cugetari abisale #41

 

Cars display

 

The green post

 

Reclama cu piton la invatatoare

 

Manule, ia de aici lecţie de publicitate. De la nişte tineri foarte faini. Liceeni.

Eram cu expoziţia de reptile în Alexandria şi vremea nu mă ajuta. Ger şi zăpadă viscolită. Puţini vizitatori. Şcolile se închideau şi se deschideau într-un ritm nebun. Şi eu mă cam bazam pe grupurile de la şcoli. Andreea, o prietenă bună din acea urbe, vine la mine şi îmi spune că vrea să mă ajute. Are o gaşcă de inimoşi, care, deşi nu mă cunosc, s-au hotărât să pună umărul la promorarea expoziţiei în care lucram. Puteam, Manule să spun nu? Îmi îngheţau degetele doar gândindu-mă la frigul de afară şi la lipitul afişelor pe stâlpi şi pereţi. Şi ideea lor era prea faină să nu o aplic. Pe cheltuiala lor au făcut afişe cară arătau cam aşa. Pe centru o poză mare cu un piton. Sus scria PIERDUT PITON URIAŞ, iar în partea de jos, cu litere mult mai mici, „cei interesaţi în pot găsi la muzeu în perioada” bla bla, chestiile legate de programul de vizitare şi tarif. Doar eu şi gaşca veselă ştiam de nebunia asta. Angajaţii muzeului habar nu aveau de campania noastră.

Trei zile mai târziu intrau în muzau trei clase de elevi, cu învăţătoarele din dotare. În holul muzeului, din întâmplare, la o ţigare, PR-ul instituţiei.

• Aţi speriat tot oraşul! Aţi panicat toată şcoala!

Cam aşa şi-au făcut intrarea în muzeu doamnele învăţătoare. Şi strigau asta către angajatul muzeului, care le privea consternat.

• Cum să faceţi aşa ceva? Cum să puneţi astfel de afişe prin oraş? Continuau învăţătoarele sub ochii stupefiaţi ai PR-ului.

• Ce afişe? Ce s-a întâmplat?

  Mai mirat de atât nu putea fi colegul de instituţie. Şi era nelămurit cu atât mai mult cu cât el, teoretic, trebuia să ştie tot ce mişcă în muzeul ăla în materie de afişe şi promovare.

• Afişul că aţi pierdut şarpele.

• Nu ştiu de niciun şarpe pierdut. Şi azi dimineaţă am vorbit cu cel care se ocupă de şerpii din expoziţie.

  Până la urmă nu s-au lămurit. Au urcat împreună în expoziţie la mine şi le-am explicat eu cum stă treaba cu afişele alea, ce reprezintă, care e mesajul.

  PR-ul a zâmbit aprobator şi admirativ. Învăţătoarea a continuat cu ale ei.

• Elevii au văzut afişul că s-a pierdut şarpele. Au anunţat profesorul de serviciu şi au pornit împreună în căutarea pitonului. Am găsit lângă şcoală nişte urme, copii au spus că sunt urmele şarpelui. Şi am mers pe urmele alea. Dar se opreau sub un balcon de la blocul vecin. La garaj. Se pare că erau urmele lăsate de roţile unei maşini. Nu am găsit niciun piton. Aţi panicat oraşul. Şcoala. Nu s-au mai făcut ore în ziua aia.

  L-am privit pe PR şi căutam aprobarea în ochii lui. Nu a întârziat să vină. Zâmbea formal către învăţătoare şi admirativ către mine.

• E o campanie pornită de un grup de liceeni, prieteni de-ai mei, i-am spus celui ce ştia cu ce se mănâncă o campanie menită să aducă vizitatori.

  Învăţătoarea s-a pierdut printre elevi. Admirau reptilele, încă neînţelegând publicitatea.

• Foarte faine afişele, genială ideea, a concluzionat publicitaru'. Şi a dat rezultate. Şi pe vremea asta oribilă a adus oameni la muzeu. Bravos. Bine lucrat.

Duet

 

Cugetari abisale #40

 

Leonardo wasn't here!

 

Cupa ieşi din maşina de spălat şi fu lăsată la uscat. Gelatierul zâmbi pe sub mustaţă. Cupa fu aşezată drept, dar de data asta fu umplută cu apă. Până la jumătate. Puse apoi gheaţa. Cupa se miră. Gheaţă? De obicei era o cremă îngheţată. Şi diverse arome. Dar cineva se bucura pentru asta.

Un vaporaş mic şi roşu. Din hârtie, cum nu multe vapoare sunt. Fotograful puse vaporaşul în cupă. Cupa se bucura de răceala gheţii şi de culoarea vaporaşului. Vaporaşul era fericit. Atingea totuşi apa cu baza şi nu se scufunda. Gheaţa îl ţinea la suprafaţă. Gelatierul zâmbi pe sub mustaţă.

Fotograful se distra cu vaporaşul, cu gheaţa şi diafragma. Trecură minute bune şi bucătăria era vesela. Unghiuri, lumini, timpi de expunere bucurau ochiul fotografului şi mustaţa gelatierului.

Vaporaşul trecu apoi pe raft. Gheaţa în chiuvetă. Cupa în maşina de spălat şi aparatul foto în geantă.

Gelatierul zâmbi pe sub mustaţă şi şopti: "Leonardo wasn't here!"

Stop at the red hand

 

Cugetari abisale #39

 

Învierea de după crotal

 

Anul de graţie 2005. Şi de graţiere. Înşfac forcepsul, contenţionez hrana cu el şi îmi introduc mâna în terariul şarpelui cu clopoţei.

Da Manule, eram în expoziţia cu reptile în care am lucrat atâţia ani. Şi pentru cei mai şcoliţi în herpetologie era un Crotalus ruber.

Şi cum mă apropiam eu cu forcepsul în mână de liniştitul şi înfometatul şarpe, ce se gândeşte el. Să sară peste mâncare, peste forceps şi să-şi înfigă colţii în degetele mele. Adevărul e că mâncarea era o chestie mică şi forcepsul cam scurt, deci nu a depus cine ştie ce efort în acţiunea lui de maltratare a degetelor îngrijitorului. Cum era normal, am scos mâna şi am securizat capacul terariului şi m-am îndreptat către baie spunându-i lui Romi:

• Vezi că am în spatele terariului ăla nişte sfoară. Taie o bucată să facem un garou. Am şi trusă de prim ajutor specială pentru astfel de muşcături, dar nu ştiu unde e.

Paranteză pentru Manu. Romi e un prieten de-al meu pe care nu îl cunoşti. Am închis paranteza.. Omul s-a executat la fix, vădit îngrijorat pentru soarta mea, deşi încerca să nu facă chestia asta evidentă. Şi eu făceam la fel. Dar nu pentru soarta lui eram îngrijorat. După ce am stors vârtos nişte sânge din mână, am legat garoul şi am rugat acelaşi amic să pună în rucsac agenda cu adrese şi numere de telefon şi bani. Destul de mulţi bani. Încărcaţi corespunzător am plecat spre spital. Un vizitator mărinimos ne-a dus cu maşina. Ideea era să nu depun efort fizic. O mică plimbare până la maşina tot am efectuat, că nu era chiar aproape automobilul omului, ocazie cu care am dat un telefon proprietarului expoziţiei să îl anunţ de isprava mea. Nu era acasă aşa că i-am lăsat un mesaj tatălui acestuia, puţin cardiac:

• Spuneţi-i, vă rog, că m-a zgâriat puţin un şarpe cu clopoţei.

  Nu am foar eu prea liniştitor în mesaj, deşi asta îmi era intenţia. Mai mult nu puteam la ora aia.

  Manule, am uitat să precizez, eram în Sighişoara. Şi cu ocazia accidentului meu de muncă am ajuns să vizitez spitalul din localitate. Am intrat pe hol şi de acolo în primul cabinet care mi-a ieşit în cale. Urgenţe.

• M-a muşcat un şarpe cu clopoţei, am spus eu convins şi am întins mâna pentru a se vedea mai uşor cele două înţepături şi zgârietura de pe degetele mele.

  Medicul s-a uitat la mâna mea şi mi-a răspuns uşor arogant şi sictirit:

• Şi eu ce să îţi fac? Mergi la chirurgie!

• Unde anume e asta?

• În capătul coridorului, pe stânga.

  Am plecat într-acolo, mulţumind. Nu mi-am pierdut politeţea nici în acele momente. Am ajuns la uşa cabinetului de chirurgie în momentul în care pe scările din imediata apropiere cobora una bucată brunetă cum rar mi-a fost dat să văd. Bucuria mi-a fost cu atât mai mare cu cât am realizat că ea activa chiar în cabinetul în care aveam şi eu treabă. Că era asistentă sau doctor chiar nu mai contează. Eu o să cred că era doctor şi încă doctor primar, că prea arăta bine. Şi era şi amabilă.

• Cu ce vă pot ajuta?

• M-a muşcat un şarpe cu clopoţei şi de la urgenţă m-au trimis aici.

• Şi eu ce să îţi fac, să îţi tai mâna?

  Glasul ei îmi mângâia timpanele. Romi se gândea să-i cârpească o palmă. Şi nu erotică. El nu prea acceptă vorbe aruncate aiurea. Eu doar am zâmbit şi am acceptat fără frică antitetanosul dat de ea.

• Mergi înapoi acum.

  M-am conformat. Ştiu medicii ăştia mai bine ce e de făcut. Eu citisem că în caz de muşcătură de şarpe veninos nu e bine să depui efort, deci se cuvenea o imobilizare pe o targă mobilă, dar nu am vrut să contrazic cadre medicale competente şi cu experienţă. De data asta la urgenţe au fost mai operativi. Mi-au recomandat să mă întind pe un pat şi m-au dojenit că am legat prost garoul. Am primit chiar şi o perfuzie. Cu ser fiziologic. Să nu mă deshidratez, a fost argumentul medicului când îmi penetra vena fără pic de milă.

  „Ori dinţi de crotal, ori acele din spital, azi am parte doar de înţepături”, gândeam eu , dar nu am vociferat nimic. Las oamenii să îşi facă meseria. Câteva minute bune s-a purtat o discuţie dacă au sau nu au nu ştiu ce chestii într-o ambulanţă şi în sfârşit s-a decis transportarea mea la Tg. Mureş, lucru cu care, de asemenea, am fost de acord. M-am ridicat în picioare, am luat stativul cu perfuzia şi am plecat hotărât spre ambulanţă. Unul din personalul spitalului s-a oferit să mă ajute cu stativul, dar am refuzat politicos.

  Manule, drumul până la Tg Mureş a fost o minunăţie. Targa din ambulanţă e foarte confortabilă, şi vorbesc serios, am depăşit toate maşinile din calea noastră, başca în oraş am trecut pe roşu la cel puţin două semafoare. Prietenul Romi mă ţinea la curent cu desfăşurarea evenimentelor, căci eu nu prea aveam vizibilitate de pe targă. Aşa nişte chingi bune au, cu care te leagă, că nu poţi mişca.

  Tg. Mureş. Nu ştiu cum se cheamă spitalul, dar e ceva pentru urgenţe. Eh, Manule, aici s-au schimbat datele problemei. Ăştia sunt mai stricţi. Adică nu cobori de pe targă şi nu îţi duci tu stativul cu perfuzia oricât de mult încerci să-i convingi pe oameni de potenţa ta în vederea îndeplinirii acestor acţiuni. Te ţintuiesc la targă imediat cu două vorbe calme dar ferme.

• De aici e treaba noastră. Dumneavoastră doar staţi liniştit.

  Şi au şi zâmbit. Asta era nou pe ziua în curs. Nu mai văzusem un zâmbet în ziua aia, cu excepţia celui din colţul gurii şarpelui cu clopoţei.

  După o scurtă repriză de identificare, cu buletin şi tot ce trebuie, m-a luat în primire o doamna a cărei meserie îmi e şi acum incertă. Am crezut că e medic, ceea ce e foarte posibil, dar avea o uniformă asemănătoare cu a poliţiştilor şi a impegaţilor de tren în acelaşi timp. I-am povestit docil ce mi s-a întâmplat, m-a întrebat daca ştiu ce efect are veninul şi dacă e ok să îmi administreze serul împotriva veninului de viperă românească. I-am răspuns că nu ştiu răspunsul la prima întrebare, dar aflăm repede şi sub nicio formă să nu îmi dea serul mai sus menţionat. A zâmbit frumos şi am creditat-o cu încredere şi bunăvoinţă.

  Dar cum peste tot apar surprize, Manule, şi aici am avut parte de o surpriză. Şi una frumoasă. Din toate puntele de vedere. Jane. Aşa o cheamă pe surpriza mea. O dorctoriţă din Statele Unite ale Americii cu care am dialogat în limba ei natală, eu posedând şi cunoştinţă de astfel de limbi. Aici redau traducerea. În traducerea mea. Pe scurt.

• Ce şarpe te-a muşcat?

• Şarpe cu clopoţei. Crotalus ruber.

• Simptome?

• Absolut niciun simptom. Mă simt perfect.

• OK, mă interesez imediat de acţiunea veninului şi ce avem de făcut. Te rog să nu te mişti şi să rămâi calm.

• Ok.

  La drept vorbind nu eram foarte nervos. Destul de îngrijorat, dar mă ţineam bine. Partea inevitabilă de nervozitate, datorată momentului, apărea la iveală sub formă de râs. Glume multe, ironie pe seama situaţiei. Lucru puţin apreciat de specialistul toxicolog de la faţa locului care mi-a spus cu reproş:

• Toţi sunteţi puternici la început, dar te văd eu mai încolo.

• O să râd la fel până în ultima clipă, i-am răspuns şi, Manule, eram ferm hotărât să mă ţin de cuvânt.

  Manule, statul în spital e macabru, dar şi amuzant. Când ştii că e posibil să mai ai doar câteva ore de trăit mintea îţi funcţionează ciudat. A mea mă făcea să văd partea amuzantă în tot ce mă înconjura. Mă ajutau şi oamenii de acolo. Periodic o doamnă medic foarte simpatică striga:

• Clopoţei, analizele la sânge sunt bune.

• Clopoţei, analizele la, mai ştiu eu ce sunt bune.

  Amicul Romi şi Jane erau de departe cei care mă făceau să râd în hohote.

• Au apărut simptome, întreba Jane?

• Nu! şi eram sincer.

• Do you feel a metal taste in your mouth?

• Heavy metal taste, i-a răspuns Romi şi am văzut-o pe Jane cum intră sub targă de râs.

  Gluma de mai sus nu am cum să o traduc, dar tu, Manule, o pricepi.

  Şi uite aşa am petrecut şase ore la urgenţe la Tg Mureş. De ce şase? Pentru că după prima mea discuţie cu Jane, fătuca asta isteaţă foc a pus mâna pe telefon şi a sunat la spitalul din New York şi a vorbit cu şeful de la toxicologie de acolo

• Avem un pacient muşcat de Crotalus ruber. Ce-i facem?

• Administraţi-i serul specific.

• Nu avem aşa ceva în România.

• Atunci nu aveţi ce să-i faceţi. Nu la specia asta de şarpe cu clopoţei. Ce simptome prezintă?

• Nimic. Şi a fost muşcat în urmă cu o oră şi jumătate.

• Posibil să fie muşcătură uscată. Trei din patru muşcături de crotal sunt uscate. Dacă nu apar simptome, după 6 ore poate fi lăsat acasă.

  Manule, după ce am auzit eu cum a decurs dialogul ei cu medicul din SUA parcă mi-a mai venit inima la loc. Poate şi asta mi-a susţinut umorul şi moralul.

  Pentru o mai bună înţelegere, muşcătură uscată este atunci când un şarpe veninos te muşcă şi nu îţi dă venin. Da, Manule, se poate. Şerpii ăştia ştiu şi pot să dozeze cantitatea de venin. Muşcăturile uscate sunt de avertizare.

  Scurtând povestea, deja prea lungă, după şase ore pe patul mobil al spitalului, am devenit brusc serios, m-am ridicat şi am cerut să mi se scoată perfuzia şi să fiu lăsat să plec. Nimeni nu a obiectat. Nimeni, mai puţin şeful secţiei de toxicologie, care a vrut să mă mai ţină 24 de ore sub supraveghere. A urmat o discuţie scurtă pe ton foarte autoritar de ambele părţi în urma căreia medicul s-a declarat învins şi m-a lăsat în pace cu condiţia să semnez o hârtie cum că plec pe proprie răspundere.

  Am ieşit cu Romi din spital, ne-am aşezat pe bordura staţiei de autobuz din apropiere şi am devenit brusc serioşi amândoi. Am şi pierdut vreo două sau trei microbuze în seriozitatea noastră.

  Dar am ajuns în aceiaşi seara în Sighişara, la expoziţie. Am terminat de hrănit şerpii sub privirile dezaprobatoare ale lui Romi. Mai ales că rămăseseră nehrăniţi încă patru şerpi cu clopoţei.

On the phone

 

Prayer times

 

Cugetari abisale #38

 

Discriminare sexuala pe baza de buletin

 

Povestea asta s-a întâmplat prin 2004, când am mers să îmi schimb buletinul prima dată. Mai exact am trecut de la buletinul vechi la cartea de identitate, simplă şi plasticată. Decorul e simplu, o secţie de poliţie mică asemeni oraşului de care aparţine.

La buletine o domnişoară la puţin peste 20 de primăveri, frumuşică foc. Mă primeşte cu un zâmbet protocolar, neconvingător.

Eu – Sărut mâna, pentruo poză de buletin...

Ea – Bună ziua, vă rog să luaţi loc şi să vă scoateţi cerceii (aveam patru pe vremea aia, ca şi acum, de fapt)..

Eu – De ce?

Ea – Aşa trebuie!

Eu – Ăsta e regulamentul, fără cercei la poza de buletin?

Ea – Da!

Eu – Şi femeile trebuie să îşi scoată cerceii?

Ea – Nu!

Eu – Asta e discriminare sexuală şi nu accept aşa ceva!

Ea – Bine.

M-am aşezat şi am făcut poza.

După două săptămâni am primit cartea de identitate. Stateam strâmb în poză, adică un umăr era mult mai jos decât celălalt şi parcă şi priveam ciudat. Catea de identitate avea doua colţuri dezlipite si în partea de jos puteam să îmi bag degetul printre plasticele din care era confecţionată.

Dacă aş fi acceptat discriminarea mi-ar fi dat una bună şi mi-ar fi spus cum sa stau drept la poză? Nu voi afla niciodată, dar voi fi mai atent la următoarele întâlniri cu pozari de buletine.

Geometry

 

Cugetari abisale #37

 

The last hero

 

Gluten free, ostenii mei!

 

Manule, ştim bine că microorganismele, inclusiv cele patogene sunt uşor adaptabile la diverse condiţii. Dar eu bag de seamă că şi bolile în sine sunt adaptabile. La vremuri.

Ai auzit tu de boala celiacă? Nici eu până nu am căutat detalii despre intoleranţa la gluten. Că tot aia e. Şi boala asta s-a adaptat timpurilor moderne şi mai ales mondene.

Imaginează-ţi, Manule, cum se simţeu oamenii în evul mediu când sufereau de boala asta. Mai toţi erau agricultori şi se hrăneau din ce cultivau. Başca erau analfabeţi. Habar nu aveau de nume complicate de boli. Sau că o proteină din grâu, secară sau orz, numită gluten îi poate afecta la intestinul subţire. Şi ei se hrăneau cu acele cereale.

Manule, 1% din populaţie e predispusă la „nenorocirea” asta numită intoleranţă la gluten. Aşa spun statisticile. Îţi imaginezi oastea ţării condusă de Ştefan în care unul din o sută de oşteni era suferind? Şi de la ce, că doar se hrănea cu pâinea cea de toate zilele? Câte descântece nu s-or fi spus, câte ceaiuri fierbinţi nu s-or fi sorbit, câte slujbe nu s-or fi plătit să scape de necuratul, să-şi reducă numărul de flatulenţe şi să iasă din starea de amăreală sufletească (a se citi depresie), în care a intrat.

Revenind la epoca modernă. Bola s-a adaptat şi a devenit mondenă. Am participat activ (a se citi am muncit ca ospătar), la organizarea unei petreceri. Bufetul conţinea, printre altele pâine fără gluten şi prăjituri fără gluten. Le-am aşezat pe masă în loc vizibil, cu etichete mari şi am avertizat petrecăreţii de existenţa produselor... să le spun dietetice? La finalul serii se consumase toată pâinea fără gluten, dar nici o prăjitură. Poate oamenii erau la regim? „Aşa se întâmplă mereu”, mi-a spus zâmbind responsabilul de sală, „până la desert toată lumea are intoleranţă, la desert nimeni nu mai ţine cont de nimic. A devenit o modă să mănânci gluten free”.

Cugetari abisale #36

 

Promo pentru SportMM

 

A fost odată un web-site dedicat sportului maramureşan... eu i-am facut promo-ul după cum urmează:

Gospodine moroşence (şi nu numai)! Atenţiune! De azi accesul la telenovele este nelimitat. Ordinarul ăla burtos, băutor de horincă stinsă cu bere, ursuleţul (iepuraşul, puişorul, etc) vostru aducător de chenzină nu va mai sta cu ochii holbaţi în televizor. Are un web site dedicat sporturilor de tot felul. De la şah la rugby, de la nataţie la snowboard, de la culturism la ...ce mai vrea muschii lui. Se cheama sportmm.ro şi poate fi accesat la adresa .... surpriză !!!! http://www.sportmm.ro/ . Da, da, are şi facebook. Poţi da cu LIKE-ul pe acolo că nu strică.

Sigla a fost realizată de AdrianMan

Question mark

 

Cugetari abisale #35