The day after wedding

 

De dragoste prevernala

 

Nu era St. Valentin. Nici Dragobetele. Sau altă sărbătoare.

Şi ei se iubeau.

El avea barba albastru deschis cu irizaţii turcoaz. Ea nu avea nimic fucsia. Dar era suplă. Şi o privire ageră. Se deplasă cu mişcări reptiliene pe puntea de lemn şi se aşeză la soare. El îi urmări feromonii, deşi nu îl atrăgea lemnul. Soarele le dădea energie. Melanina zburda veselă prin celulele lor şi-i făcea mai frumoşi. În ochii tuturor. Ea privea atent în jur. El privea atent la ea. Ea se gândea la zborul insectelor din jur. El se gândea la ea. Ea deschise uşor gura, îşi linse buzele. El se mişcă uşor spre ea. O atinse pe ceafă. Ea îşi expunea corpul la soare.

Şi ei se iubeau.

Mai mult fizic, ce e drept. Dar o atracţie tot exista acolo. O chimie, cum ne place să spunem. Chimia procreerii. A perpetuării speciei. A confirmării unei teorii. A infirmării alteia.

El o muşcă uşor de gât. Îşi aduse corpul lângă al ei. Ea îşi relaxă muşchii. Uşor-uşor corpurile lor se încolăceau unul pe celălalt. Se contopiră împreună în dulcea plăcere a conceperii viitorului.

Şi ei se iubeau.

Peste un an, pe aceeaşi punte vor sta la soare progeniturile lor. Atente la zborul insectelor din jur.

Şi ei se iubeau.

H2O on rugby mach

 

Cugetari abisale #22

 

Flamingo man

 

Despre o mână de lut și multă pasiune

 

Cănuţa avea un comportament bonom. Întotdeauna a fost aşa. Încă de pe vremea când era doar o mână de lut. Şi îl cunoştea pe fotograf din aceeaşi perioadă. Se cunoscuseră la modul direct. Tactil. Fotograful călcase pe acea mână de lut în aventurile lui declanşatoare. Pozase un gândac, chiar în locul care mai târziu avea să devină toarta.

Acum devenise o cănuţă de cafea. Rotunjită şi smălţuită. Acum mâna atingea lutul deja ars. Senzaţia era similară. Cănuţa se bucura în continuare de atingerea lui. Cu timp în urmă găzduise spre însorire şopârle verzi cu guşă azurie, pe care fotograful le iubea şi le prindea în cadrele sale. Acum, cănuţa se bucura de lumina lămpilor de studio şi de diversele poziţii în care fotograful o aşeza.

Era o atracţie chimică, ancestrală între acel mânuiotor de pixeli şi mâna de lut, acum modelată. O atracţie pe care el nu o realiza direct. Dar ea, cănuţa, avea amintiri. Vechi şi emoţionante. Încă de pe vremea când era doar lut. Nu mulţi au trecut prin locul de baştină, prin glia natală. Dar cănuţa îi ştia pe toţi. Însă doar pe el, pe fotograf l-a îndrăgit. Doar în ochii lui se vedea sclipirea pasiunii atunci când privea, direct sau prin obiectiv, un păianjen, o şopârlă sau un simplu fir de iarbă. Cănuţa, ca lut, a sălăşluit într-un loc cu lumină caldă. Atrăgea astfel lighioanele. Genunchiul, cotul sau încheietura mâinii fotografului s-au sprijinit de multe ori pe acea palmă de lut în căutarea cadrului perfect. Şi lutul îi mângâia încheietura, încurajându-l să se întoarcă. Şi s-a întors. Pentru gândac, pentru păianjen, pentru şopârlă. Poate şi pentru acea palmă de lut.

În studio, cănuţa a devenit tot suport pentru el. Pentru subiectele lui fotografice. Alt păianjen, altă şopârlă, alt gândac. De data asta aduşi de el şi aşezaţi cu grijă pe margine ceşcuţei, pe toartă sau chiar înăuntrul ei.

Şi nu, această poveste nu are un final melodramatic în care cănuţa cade de pe masă şi obiectivul se sparge, iar între cioburi sunt ochii înlăcrimaţi ai fotografului. Nu. Cănuţa şi fotograful au îmbătrânit frumos împreună. Până în clipa în care cănuţa şi obiectivul au fost aşezate grijuliu lângă potretul fotografului de pe un raft de muzeu.

Ignotum quotes #3

 

Cugetari abisale #21

 

Elaphe obsoleta quadrivittata - Eastern rat snake

 

Caine mare si alb

 

Manule, atmosfera e simplă. Seară târzie de primăvară. Târziu înseamnă după 11 seara. Baia Mare. Cu amicul Bogdan la plimbare. De fapt cu câinele la plimbare şi amicul Bogdan ne însoţeşte ca de fiecare dată.

Pentru fixarea în memoria colectivă. Câinele meu e un Dogo Argentino, adică un câine mare şi alb.

Nici ţipenie de om în jurul nostru. Trecem podul peste Săsar. Podul de la Spânzurătoare. Aproape de capătul podului stă o bătrână. Sprijină balustrada şi priveşte pierdută în zare. Pare a avea 143 de ani şi e minionă. Ajungem în dreptul ei, se întoarce uşor pre noi, mă priveşte în ochi şi cu o voce stinsă mă întreabă:

- Nu vă supăraţi, nu aţi văzut un câine mare şi alb?

Mă uit la ea, prostit, mă uit la Ofelia (câinele meu), mă uit iar la ea şi reuşesc să silabisesc mai mult şoptit:

- Nu, nu am văzut!

L-am căutat cu privirea pe Bogdan, sperând să mă salveze. Era la 30 de metri distanţă, se aşezase pe bordură şi râdea cu lacrimi.

Bătrâna şi-a reluat poziţia visătoare. Noaptea era lungă şi poate va apărea, totuşi, un câine mare şi alb.