Să încep cu „eterna şi fascinanta Românie”? E un clişeu atât de vechi că şi arheologii sunt sătui de el. Să spun că „orice călătorie cu CFR-ul e o adevărată aventură”? La fel de clişeu. Şi nu îmi plac clişeele. Dar povestea de mai jos e despre călătoriile cu trenurile companiei mai sus menţionate.
Mi-a fost dat să fac câteva, chiar destul de multe, drumuri cu trenul. Şi unele foarte lungi. Tehnologia a ajuns mai târziu la români şi o călătorie de la Sibiu la Bucureşti dura, în 1999, în jur de 12 ore. Eu am avut de parcurs o rută puţin mai scurtă. Doar până la Piteşti. Paranteză. Din cauza răului de transport, manifestat foarte puternic în autobuz, totdeauna am preferat să călătoresc cu trebul. Cumva, în tren, nu mi se face rău. Încheiat paranteza. Era prin septembrie sau octombrie 1999 când am urcat în personalul de seară, care pleca din Sibiu spre Bucureşti. Ţinta mea, aşa cum spuneam mai devreme, era Piteştiul. Cum nu îmi plăceau vagoanele în care toată lumea era la grămadă, am urcat într-un vagon compartimentat. Şi am ales un compartiment gol. Care în scurt timp s-a umplut. Am verificat celelalte compartimente, dar şi ele erau pline. Lucrătorii CFR plecau din Sibiu spre satele de baştină. Şi trenul personal era cea mai bună variantă a lor. Era gratis, că doar era locul lor de muncă, şi oprea în absolut toate satele de pe traseu. Poate şi de două ori. Aşadar, eram coleg de compartiment cu şase ceferişti şi încă un rătăcit. Lucrătorii ceferişti de la nivelul liniei ferate (dacă pot să-i numesc aşa pe cei cu funţie de neica nimeni şi servici bazat pe forţa fizică), musai că se considerau acasă în trenuri. Nu doar că lucreau acolo, dar parcă şi locuiau în acelaşi loc. În tren erau în elementul lor. Mănâncau, beau, fumau, jucau cărţi şi chiar dormeau. Şi asta doar din ce am văzut eu. Poate făceau chiar mai multe. Perfectă adaptare la mediul de lucru, aş numi-o eu. Şi colegii mei de călătorie făceau parte din categoria asta de adaptaţi, aşa că în scurt timp au pus stăpânire pe compartiment. Şi-au aprins ţigările aproape toţi o dată. Şi eu sunt fumător, dar aşa fum nu am văzut în viaţa mea într-un spaţiu închis. Se discuta aprins despre chestii cotidiene, conversaţie presărată din abundenţă cu înjurături. Şi asta e tot ce îmi amintesc. Eram fascinat de fumul gros care ne înconjura. Eram paralizat. Vedeam şi aveam impresia că visez. Că, totuşi nu se poate aşa ceva. Au terminat ţigările, s-a mai aerisit puţin şi au atacat seminţele de floarea soarelui. Dacă la fumat erau doar experimentaţi, în spartul seminţelor puteau să-şi dea doctoratul. Le mergeau dinţii prin cojile seminţelor cu o precizie chirurgicală de invidiat şi admirat. În timp record podeaua compartimentului era acoperită de un strat de trei degete de coji de seminţe. Şi nu exagerez. Trei degete de coji erau acolo. Remarcabil cum neceferistul rătăcit cu noi în compartiment s-a integrat grupului. Spărgea seminţe cu doar puţin sub performanţa feroviarilor. Diferenţa majoră a apărut la fumat. Era singurul care fuma cu filtru. Şi a început episodul doi la scos fum. Parcă la un semn şi-au scos pachetele de Carpaţi şi dă-i iar pe pipat.
Deja era prea mult pentru mine, aşa că am ieşit pe coridor... la o ţigare. Şi am tras relaxat câteva fumuri, crezând că m-am imunizat la ce se întâmplă în jurul meu. Dar nu mică mi-a fost mirarea când am întors capul spre uşa compartimentului. Am avut un al doilea moment halucinant în acea jumătate de oră. Fiind deschisă uşa compartimentului, fumul ieşea pe coridor. Partea superioară a deschizăturii uşii era ocupată pe 20-30 de centimetri de un nor de fum cum nici în filmele de groază nu am văzut. M-am uitat la ţigara din mâna mea, la norul de fum care venea din compartiment, am aruncat ţigara din mână şi am stat cinci minute pironit cu ochii în valul de fum. Dacă poate exista un ţunami al valurilor de fum de ţigară, atunci era chiar cel din faţa mea. Şi acum mi se pare ciudat că tot ce îmi aduc aminte din acea parte a călătoriei e cum nu îmi aduc aminte de nimic altceva în afara inundaţiei cu fum din compartiment şi a densităţii valului de fum ce ieşea pe uşă, mergând antigravitaţional spre plafon.
Greu de spus cât a durat, dar ştiu că în mai puţin de două ore am rămas singur în compartiment. Am trecut pe lângă Călimăneşti, oraşul natal, şi conform obişnuinţei m-am holbat pe geam la râul Olt, la Mânăstirea Cozia, la Insula Ostrov şi mi-au trecut fumurile din cap. Fumurile de ţigară.
Piteştiul, destinaţia mea, trebuia atins în jurul orei patru dimineaţa. Aşa că înainte de miezul nopţii m-am hotărât să dorm. Învăţasem ceva din adaptarea ceferiştilor. Mă şi felicitam că am ales bine compartimentul. Aveam covor de coji de seminţe, dar eram singur. M-am culcat. Şi am dormit binişor, până în gara... habar nu am care gară, dar era pe la vreo două noaptea. Uşa compartimentului s-a deschis şi a intrat un bărbat trecut de 50 de ani, uscăţiv, îmbrăcat simplu. Genul de om necăjit de la ţară. Căra o plasă absolut uriaşă, poate asta mi-a şi atras atenţia şi am făcut ochii mari. Omul a salutat politicos şi a început o chestie care în momentele de buimăceală îmi părea ca o rutină. În tot acest timp vorbind ca pentru mine, ca pentru el, ca pentru oricine, ca pentru nimeni.
Mă duc la Bucureşti. La spital la nevastă-mea. O iau acasă. A fost internată acolo la Bucureşti. Au operat-o. Mă duc să o iau acasă.
Şi în timpul ăsta a scos din sacoşa imensă o plapumă şi o pernă.
Am luat plapuma asta să o acopăr. Să nu-i fie frig. Că a fost operată.
A pus perna la capătul banchetei. Pe vremea aia vagoanele compartimentate aveau banchete, nu scaune. Cu patru locuri pe fiecare parte. Apoi a întins plapuma. S-a întins şi el şi s-a făcut comod. Şi-a aşezat comod capul pe pernă, şi-a tras plapuma peste el, s-a sucit de câteva ori să-şi găsească o poziţie mai bună.
Să nu-i fie frig, săraca. O iau de la spital.
Şi în câteva minute a adormit. Sforăind chiar. Mă uitam la el năuc şi oarecum fascinat în acelaşi timp. Visam? Era real? Fum, seminţe, plapumă, spital... Kafka? Kusturica? Nici pe departe. Doar realitatea nocturnă a cefereului de noapte în România democratică, încă neintrată în UE.
No comments:
Post a Comment