Manule, de data asta deconspir eu locul. Tren pe ruta Baia Mare – Bucureşti. Şi e plictiseală mare pe drum. Suntem patru în compartiment, dar nu am cu cine lega o vorbă. Ştii tu, discuţiile ale de tren de joasă viteză din România. Despre vreme, politică şi emigranţi. La stânga mea e o tinerică cu pretenţii de mare frumuseţe. Poate ar fi dacă ar scăpa de 13-17 kg. Se holbează în smartphonul ei şi cred că chat-uieşte cu cineva, căci din când în când începe să râdă. Dar măcar e sinceră când pune emoticoane cu râs. Bravo ei. Nu se face să mă bag în bucuria ei. În faţa e un tip unguresc care ascultă ceva unguresc la nişte căşti japoneze. Să-i fie şi lui de bine. E clar că nu e comunicativ. Singurul mai dubios din compartiment e un bătrân care stă la fereastră. Arată normal şi se uită pe geam la fel de normal. Ba mai şi doarme normal în tren. Ce îmi atrage privirea spre el e respiraţia-i ciudată. În primul minut de stat în compartiment aş fi jurat că e Lord Vader. Serios Manule, respira ca Vader şi chiar avea o statura asemănătoare. Poate cu o burtă mai mare, dar e un Vader românesc şi îşi permite burta. Ai văzut vreun lord românesc fără burtă? În rest plictisitor trenul ăsta şi nici nu pot dormi.
Aeroportul Bucureşti-Otopeni e deja mai animat. Şi eu sunt pentru prima dată aici. Şi pentru a treia oară într-un aeroport, deci totul e nou pentru mine. Am toate motivele să mă holbez în jur şi să mă mir. Multă lume, dar nici aici nu mă bag în seamă cu nimeni. Sunt deja în starea de „mă uit şi privesc”. Prefer să explorez aeroportul, mai ales că trebuie să găsesc o casă de schimb valutar şi un bancomat. Le-am găsit repede. Dar în scurtul drum până la ele am avut şi o surpriză. În aeroport e o capelă. Repet, nu sunt umblat prin aeroporturi şi nu ştiu ce poţi găţi aici. Sunt al dracului de curios cât costă o spovedanie, dar mă abţin să mă introduc în lăcaşul sfânt. Orcum, ideea de capelă în aeroport îmi dă fiori. Ştiu ei ceva dar nu ne spun şi nouă? Ştiu că se spovedesc oamenii înainte de nuntă şi înmormântare, adică în momentele triste ale vieţii, dar de ce în aeroport? Cu atât mai mult mi se pare mai ciudat cu cât îmi dau seama că biletele mele de avion au costat cât sicriul bunicii nevesti-mii. Frumoase şi încurajatoare gânduri înainte de decolare, nu-i aşa Manule? Si asta din cauza unei capele pline de icoane plasată în drumul meu spre un bancomat.
No comments:
Post a Comment