E aiurea, frate!

 

Vara lui 2004 într-o expoziţie cu reptile.

Doi vizitatori se pregătesc să iasă din expoziţie. Unul dintre ei e cât se poate de comun, celălalt cu atitudine de artist cântător în căutarea celebrităţii. Se vede de departe că primul e mare fan al „artistului” şi are atitudine de animal de companie. „Artistul” se bagă în seamă cu mine, banalul se mulţumeşte doar să-l privească admrativ.

A – E aiurea frate ce e aici!

Eu – Nu v-a plăcut expoziţia?

A – Da... Nu... Da... Eeee... E aiurea, frate!

Eu – Ce anume e aiurea?

A – Nu stiu frate, dar e aiurea.

Eu – Îmi poţi spune totuşi ce e aiurea, ce nu ţi-a placut?

A – Nu ştiu frate că nu mă pricep la astea, dar e aiurea, frate.

Eu – Nu ţi se pare AIUREA să spui despre ceva că e AIUREA şi tu să nu ai habar de acel lucru?

A – Nu ştiu frate, ... aaa... nu o lua personal, dar e aiurea frate.

Eu – Cum să nu o iau personal dacă eu mă ocup de tot ce ai văzut tu în expoziţe? E munca mea acolo. Spune-mi ce nu ţi se pare bine şi vedem ce se poate face.

A – Nu ştiu frate... nu mă pricep... dar e aiurea.

Şi cu o atitudine superioară, de critic habarnist a plecat mândru, urmat de „animalul de companie” cu chip uman care i-a şoptit sfătos

- Să scrii o piesă despre asta.