Manu, ţi-am mai povestit de Gabi, amicul meu care mă ajuta din când în când în expoziţia cu reptile în care am lucrat. Trebuie să subliniez ceva. Eu l-am cunoscut pe Gabi şi ne-am imprietenit când el era la început pe partea de teraristică, de îngrijit animale. Şi era foarte încântat că eu îi dădeam diverse însărcinări. Avea ocazia să lucreze cu animale la care doar visase. Acum are un fel de zoo la el în cameră. Şi jumătate din animalele lui te pot omorî. Are o pasiune pentru veninoase. Şi eu, dar eu m-am potolit. Cât de cât. Dar să lăsăm istoria.
Ce vreau să îţi povestesc acum e legat de un şarpe veninos. O viperă pufăitoare africană. Bitis arietans o cheamă pe ea în latină. Asta să mă mai dau mare încă o dată cu ale mele cunoştinţe. Şi să se simtă bine şi cunoscătorii că ei ştiu despre ce e vorba. Ideea era că eu trebuia să scot această viperă din terariu, să o pun într-un sac şi să fac o curăţenie generală în terariu. Între noi fie vorba, Gabi nu avea nimic de făcut. Şi pentru că nu avea nimic de făcut era însoţit şi de Adi, cel mai bun prieten al lui şi amic cu mine, în acelaşi timp.
Aşadar, contrat oricăror norme de prevenţie a pericolelor şi riscurilor mă urc pe un scaun şi deschid capacul terariului. Mă hotărâsem să folosesc două cârlige herpetologice pentru a scoate veninoasa. Să îţi faci o imagine mai clară, Manule, Vipera aia avea aproape un metru jumătate lungime. După cum ziceam, cocoţat pe scaun (mai mult fotoliu), bag cârligele sub şarpe şi ridic cu încredere. Am ridicat-o uşor, o echilibrasem frumos pe cârlige. Poate prea frumos. La un moment dat, chiar când treceam cu ea peste marginea terariului, africana mea s-a hotărât să mă atace. Şi s-a lansat puternic către mine. Greu de spus ce parte a corpului mi-a ţintit, dar e clar că avea ceva personal cu mine. „Mno, îi bai”! Cam asta am avut în cap atunci. Şi am acţionat. Am aruncat din mână, înspre înainte, cârligul care susţinea prima jumătate a viperei, iar cu celalalt cârlig am tras spre mine. Ideea mea era simplă. Îi schimb direcţia aruncând primul cârlig, apoi, trăgând spre mine o sucesc şi mai mult dezorientând-o. M-am bazat şi pe faptul că era încordată şi-i pot modifica mai uşor direcţia atacului. Numeşte-o nebunie, sclipire de geniu, instinct de conservare sau cum vrei tu, dar faza a mers ca unsă. De menţionat faptul că în timpul acestor manevre, în intenţia mea de a mă depărta de dinţii viperei, am hotărât să sar de pe scaun. Cu spatele. Peste spătar. Şi a mers şi asta. Eram deja ca la circ cu nebuni. Într-o singură frază e cam aşa. Am sărit cu spatele peste spătarul unui scaun în timp ce aruncam un cârlig şi cu celălalt trăgeam spre mine o viperă africană de 1,5 metri. Şi tot ce am scris eu mai sus şi ţi-a luat ţie să citeşti destul timp e o acţiune petrecută în realitate cam cât ai clipi. Că mai mult timp nu îţi dă un astfel de animal. Şi iată-mă viu şi povestindu-ţi asta.
Partea haioasă a poveştii, că e şi o parte haioasă, e următoarea. La doi metri în spatele meu şi al scaunului stăteau Gabi şi Adi şi pariau. „Îl muşcă!” - „Nu îl muşcă!”, „Îl prinde!”- „Nu îl prinde!”, „Fă-i o poză!”. Şi mi-a făcut o poză. Când o găsesc ţi-o şi arăt.
Mai departe e plictisitor. Am sechestrat vipera într-un sac, am făcut curăţenia de rigoare şi între timp mă amuzam copios de feţele din dotările băieţilor, care erau încă în stare de şoc. Bănuiesc că era normal faptul că le-am bulversat feng-shu-iul. Era prima lor întâlnire cu o africană veninoasă în plin atac.
No comments:
Post a Comment