Băieţi de aici, frăţioare...

 

Manule, umblând cu expozitia cu reptile prin ţară am dat şi de „băieţi de aici”. Nu ştii ce sunt ăia? Nici eu nu ştiu prea bine. Dar ei sunt. Şi i-am întâlnit. În Caracal. Am constatat că nu au bani, dar sunt curioşi. Mulţi dintre ei au venit la expoziţia la care lucram. Dar nu au vazut-o. Că nu aveau bani de bilet, sau nu vroiau să plătească.

Băieţii de aici sunt un soi de şmecheraşi de oraş mic, cu mers legănat şi mâini bine înfipte în buzunare. Başca atitudine superioară. Genul ăla de oameni care au privirea de parcă au făcut sau vor să facă ceva ilegal. Atitudine provocatoare şi uitătură cu care te bate la propriu. Ca o părere personală, oamenii erau rupţi în cur. Şi ei încearcă mereu să prostească pe cei cu care intră în contact. Dar mulţi dintre ei au trecut pragul expoziţiei mele. Doar pragul. Mai departe nu au mai mers. Textul cu care veneau era întotdeauna acelaşi „Hai frăţioare, nu mă laşi şi pe mine să văd, că sunt şi eu băiat de aici”.

Oare nu i-am lăsat să intre gratis pentru că eu sunt băiat din altă parte?

Air Display Jersey 2016

 

Cugetari abisale #3

 

Chipul Mantuitorului intr-o intersectie aglomerata

 

Manule, ştii intersecţia din faţa hotelului Mara? Normal că o ştii. Doar eşti băimărean. Dar trebuia să introduc restul de trei cititori ai blogului meu în atmosferă. Rămăsesem la intersecţie... Aglomeraţie la orele amiezii, ca de obicei. Şi eu pe acolo. În trecere. La un momend dat, în spatele meu o călugăriţă. Nu ortodoxă. Dar nici nu ştiu cărei religii aparţinea. Trece de mine doi paşi, se opreşte brusc şi se întoarce.

• Cristi, porţi chipul Mântuitorului (semn că e, totuşi creştină)! Cumperi o icoană cu Isus? Treij de mii!

Şi a spus asta într-un mod în care vocea i s-a auzit în toate colţurile intersecţiei.

• Nu port chipul Mântuitorului, reuşesc să spun, uşor încurcat, privind pierdut în jur la oamenii care deja se holbau la mine.

• Cumperi icoana?

• Nu!

• Dar porţi chipul Mântuitorului, insistă ea, sperând probabil că atinge o coardă sensibilă.

• Nu, Nu cumpăr! Şi de data asta aveam tonul unui om hotărât.

Ce să-i spun Manule, că statusul meu pe net e „Sunt ateu, slavă Domnului”? Înţelegea ironia? Nu ştiu şi nu o să aflu niciodata, verdele a apărut la semafor şi am spălat putina cu ochii tuturor aţintiţi asupra mea.

God Bless America

 

Football players and their passion

 

Alex se face ungur

 

La întrebarea „Ce vrei să te faci când o să fii mare”, Alex a răspuns „Sany”. Adică ungur. Şi Alex era deja mare. Dar nu era oficial ungur. Consulatul Maghiar îţi dă cetăţenia dacă ai bunici dovediţi unguri, dar trebuie să vorbeşti şi limba oficială din pustă. Se pare că poţi pleca în Canada şi alte ţări, mai uşor, dacă ai paşaport maghiar. Dar Alex nu ştie limba. Maghiară. Şi cum poţi pleca în Canada, dacă nu ştii maghiară?

Aşadar, Alex s-a hotărât să înveţe. M-a rugat să îl ajut să-şi găsească o profesoară şi l-am ajutat. Cu ajutorul unei prietene, tot de etnie maghiară, am găsit-o pe Reni. E educatoare, deci ştie preda celor care nu ştiu nimic.

• Alexică, tată, hai pe la mine la o cafea, când termini prima oră de maghiară şi spune-mi cum a fost. Eram uşor îngrijorat. După mult timp în care omul nu găsise profesor, vroiam să ştiu dacă am aflat persoana potrivită să-l şcolească. Şi aşa a făcut. A venit la dezbateri.

În momentul în care Alex a păşit la mine în casă a spus un singur lucru:

• Fug repede la baie că mă piş pe mine şi îţi povestesc mai apoi cum a fost.

Recunosc că a fost un moment de cumpănă în relaţia mea cu viitorul etnic. Venise până atunci de mii de ori la mine, dar de data asta era o mare schimbare.

• Alex, după doar prima oră de maghiară ai venit să te pişi la mine în casă. Asta înseamnă că după încă două-trei ore vei veni să te caci la mine în casă şi după alte căteva ore, când vei stăpâni limba bine, îţi vei aduce la mine în apartament tot neamul şi veţi susţine că voi aţi fost primii în acea casă.

Haios pentru mine a fost că Alex nu a învăţat multă maghiară, la scurt timp a venit la cafea, cum era obiceiul, şi mi-a povestit că între el şi profesoasă s-a iscat o idilă. Şi toate astea se petreceau în urmă cu câţiva ani. Acum sunt căsătoriţi şi au un copil. Care nu ştiu dacă e român sau maghiar şi nici dacă vrea să plece în Canada.

Cugetari abisale #2

 

Ignotum quotes #1

 

A Mini in a Mini

 

Piata Libertatii

 

Figuri de circ cu o africana agresiva

 

Manu, ţi-am mai povestit de Gabi, amicul meu care mă ajuta din când în când în expoziţia cu reptile în care am lucrat. Trebuie să subliniez ceva. Eu l-am cunoscut pe Gabi şi ne-am imprietenit când el era la început pe partea de teraristică, de îngrijit animale. Şi era foarte încântat că eu îi dădeam diverse însărcinări. Avea ocazia să lucreze cu animale la care doar visase. Acum are un fel de zoo la el în cameră. Şi jumătate din animalele lui te pot omorî. Are o pasiune pentru veninoase. Şi eu, dar eu m-am potolit. Cât de cât. Dar să lăsăm istoria.

Ce vreau să îţi povestesc acum e legat de un şarpe veninos. O viperă pufăitoare africană. Bitis arietans o cheamă pe ea în latină. Asta să mă mai dau mare încă o dată cu ale mele cunoştinţe. Şi să se simtă bine şi cunoscătorii că ei ştiu despre ce e vorba. Ideea era că eu trebuia să scot această viperă din terariu, să o pun într-un sac şi să fac o curăţenie generală în terariu. Între noi fie vorba, Gabi nu avea nimic de făcut. Şi pentru că nu avea nimic de făcut era însoţit şi de Adi, cel mai bun prieten al lui şi amic cu mine, în acelaşi timp.

Aşadar, contrat oricăror norme de prevenţie a pericolelor şi riscurilor mă urc pe un scaun şi deschid capacul terariului. Mă hotărâsem să folosesc două cârlige herpetologice pentru a scoate veninoasa. Să îţi faci o imagine mai clară, Manule, Vipera aia avea aproape un metru jumătate lungime. După cum ziceam, cocoţat pe scaun (mai mult fotoliu), bag cârligele sub şarpe şi ridic cu încredere. Am ridicat-o uşor, o echilibrasem frumos pe cârlige. Poate prea frumos. La un moment dat, chiar când treceam cu ea peste marginea terariului, africana mea s-a hotărât să mă atace. Şi s-a lansat puternic către mine. Greu de spus ce parte a corpului mi-a ţintit, dar e clar că avea ceva personal cu mine. „Mno, îi bai”! Cam asta am avut în cap atunci. Şi am acţionat. Am aruncat din mână, înspre înainte, cârligul care susţinea prima jumătate a viperei, iar cu celalalt cârlig am tras spre mine. Ideea mea era simplă. Îi schimb direcţia aruncând primul cârlig, apoi, trăgând spre mine o sucesc şi mai mult dezorientând-o. M-am bazat şi pe faptul că era încordată şi-i pot modifica mai uşor direcţia atacului. Numeşte-o nebunie, sclipire de geniu, instinct de conservare sau cum vrei tu, dar faza a mers ca unsă. De menţionat faptul că în timpul acestor manevre, în intenţia mea de a mă depărta de dinţii viperei, am hotărât să sar de pe scaun. Cu spatele. Peste spătar. Şi a mers şi asta. Eram deja ca la circ cu nebuni. Într-o singură frază e cam aşa. Am sărit cu spatele peste spătarul unui scaun în timp ce aruncam un cârlig şi cu celălalt trăgeam spre mine o viperă africană de 1,5 metri. Şi tot ce am scris eu mai sus şi ţi-a luat ţie să citeşti destul timp e o acţiune petrecută în realitate cam cât ai clipi. Că mai mult timp nu îţi dă un astfel de animal. Şi iată-mă viu şi povestindu-ţi asta.

Partea haioasă a poveştii, că e şi o parte haioasă, e următoarea. La doi metri în spatele meu şi al scaunului stăteau Gabi şi Adi şi pariau. „Îl muşcă!” - „Nu îl muşcă!”, „Îl prinde!”- „Nu îl prinde!”, „Fă-i o poză!”. Şi mi-a făcut o poză. Când o găsesc ţi-o şi arăt.

Mai departe e plictisitor. Am sechestrat vipera într-un sac, am făcut curăţenia de rigoare şi între timp mă amuzam copios de feţele din dotările băieţilor, care erau încă în stare de şoc. Bănuiesc că era normal faptul că le-am bulversat feng-shu-iul. Era prima lor întâlnire cu o africană veninoasă în plin atac.

Cugetari abisale #1

 

Half and half

 

XdogX