Demult, pe vremea când îmi desăvârşeam adolescenţa, m-a procopsit providenţa cu o boală. Şi pentru că nu puteam, ca tot omul să am o boală comună, pe care să o ştie toată lumea, m-am ales cu o neuropatie optică ischemică bilaterală. Sună devastator, nu-i aşa? În limbaj popular se traduce prin slaba irigare cu sânge a nervului optic, rezultând în scăderea acuităţii vizuale şi a câmpului vizual. Adică, mai pe înţeles, am cam chiorât.
Nu intru în mai multe detalii legate de boală, că nu are rost. Ideea e că vreo doi-trei medici şi-au prins urechile, dar până la urmă s-a găsit unul, de la Spitalul Militar Bucureşti, care să-i dea de cap. Diagnostic, tratament, tot tacâmul. Şi aşa a fost cum a zis el.
Dar mai înainte de marea descoperire s-a produs panică în casa Purcaru din cauza maladiei. M-am plimbat prin spitale, vreo patru la număr. Şi prin majoritatea secţiilor existente. Orice părinte face orice pentru copilul lui. În felul ăsta apar şi idei ciudate. Care puse în practică duc la diagnostice şi tratamente dubioase. În cazul meu, îmi place să cred că a fost doar amuzant. Despre ce e vorba?
Vine într-o zi tacică-meu acasă cu o idee revoluţionară. Un coleg de-al lui de servici are nevasta bolnavă de cancer şi e tratată de un bioenergetician. Din Republica Moldova. Bioenergeticianul, nu colegul, nici nevasta. Nota bene, maestrul energiilor era prezent în zonă întru tratarea femeii suferinde şi s-a oferit să mă oblojească şi pe mine. Preţul tratamentului era enorm. Nu mai ştiu exact cât era în bani, dar i-a ruinat pe ai mei. Deşi sceptic, am acceptat să merg la tămăduitor, mai mult de dragul alor mei, plus că la vârsta aceea nu prea mi se dădea drept de veto. Ce a urmat a depăşit imaginaţia întregii familii. Parte din mistere mi s-au lămurit mai târziu, o dată cu experienţa, citirea unor cărţi, întâlnirea altor persoane. Dar toate la timpul lor. Moldoveanul, mediu de înălţime, uşor plinuţ m-a primit cu un zâmbet larg şi cu accent de peste Prut. M-a pus în tot felul de poziţii, care pentru mine păreau ceva legat de yoga, dar nu eram sigur. Mi-a pus palmele pe cap şi pe corp în diverse poziţii pentru a mă încărca energetic. Mai tâtziu, adică peste câţiva ani, am aflat că toate acele poziţii fac parte din tehnica Reiki. Un sistem de evoluţie spirituală prin care omul poate accesa sursa de energie universală. Mie nu mi s-a explicat asta, ci doar că se cheamă „palming”. Şi era un palming cu cel mai puternic accent moldovenesc pe care l-am auzit. Mi-a făcut tot felul de pase cu măinile, de la care, bănuiesc, că eu trebuia să simt ceva. Poate sunt mai frigid, poate sunt prea greu de sugestionat, dar nu am simţit nimic. Altfel muzica era bună. Muzică de relaxare asiatică. Ceva totuşi am simţit. Mă întindea pe covor şi se urca în picioare pe spatele meu. Şi era plinuţ. I-am simţit greutatea cu tot cu accentul basarabean. Şi toate astea timp de o săptămână.
Toate ar fi fost bune şi frumoase, toate erau uşor de suportat. Dar tămăduitorul, cred, s-a gândit să ne convingă de puterile lui şi a apărut, chiar din prima zi cu o idee de tratament care m-a uluit. Mi-a zis el ceva despre energii, dar puţin. Cert era că există energie cosmică. Şi se acumula undeva de unde eu o puteam accesa uşor. Într-o găleată de apă. Ideea era să umplu o găleată de apă şi să o las afară pe timpul nopţii. La cinci dimineaţa (nu ştiu de ce, dar era neapărat ora cinci), trebuia să ies în curte, îmbrăcat doar în chiloţi, deci mai mult dezbrăcat, şi să stau cu picioarele pe pământ (nu pe ciment), să respir adânc de trei ori şi să îmi toarn găleata de apă în cap. Şi, iată, aşa simplu mă încărcam cu energie cosmică. Concluzia e că m-am mutat cu somnul la bunici la casă şi la cinci dimineaţa mă încărcam energetic de nu mai ştiam de mine ce bine îmi era. Am uitat să precizez că asta se întâmpla vara. Norocul meu. Conform bioenergeticianului, acest tratament trebuia urmat şi toamna şi iarna. Nu i-am adresat direct întrebarea, dar în mintea mea încolţise „cum să îmi torn iarna apă în cap? Nu mai e apă, e gheaţă”. După două zile de duşuri energetice matinale am trecut la nivelul următor, în care îmi turnam apă în cap şi seara, ca mai apoi să îl desăvârşesc prin încărcare energetică de trei ori pe zi. Deja apometrul bunicului meu protesta la cele trei găleţi de apă binefăcătoare pe care mi le turnam în cap. Dar tratamentul e tratament. Şi l-am urmat cam o săptămână sau mai bine.
Dar, ca orice adolescent, aveam şi eu ieşiri de personalitate şi într-o după-amiază am protestat împotriva tratamentului cu energie cosmică şi m-am revoltat la auzul preţului exorbitant cerut de tămăduitorul meu. A urmat un schimb de replici la volum ridicat şi am avut câştig de cauză doar în momentul în care am înşfăcat găleata de apă pusă la încărcat cosmic şi mi-am turnat-o în cap fără a mă lăsa doar în chiloţi (adică eram complet îmbrăcat) şi mai ales fără a respira relaxator de trei ori. Probabil că destul de convingător am fost când am cerut să fiu însoţit dimineaţa la încărcare energetică de toţi cei care chiar cred în acest tratament. În acel moment s-a lăsat liniştea şi în colţul gurii maică-mii a apărut un zâmbet. S-au arătat timide nişte bâlbâieli, taică-meu a încercat timid să îmi spună că poate nu e rău ceea ce fac, dar i-a trecut repede când l-am mai invitat o dată la încărcare alături de mine, subliniind faptul că tratamentul se face şi toamna şi iarna.
Şi astfel s-a sfârşit epopeea mea cosmico-energetică cu găleţi de apă, muzică asiatică şi călcări în picioare. Nici acum nu ştiu câtă energie am acumulat, dar e clar nivelul de sarcasm mi-a crescut simţitor.
No comments:
Post a Comment