Demult,
pe vremea când îmi desăvârşeam adolescenţa, m-a procopsit
providenţa cu o boală. Şi pentru că nu puteam, ca tot omul să am
o boală comună, pe care să o ştie toată lumea, m-am ales cu o
neuropatie optică ischemică bilaterală. Sună devastator, nu-i
aşa? În limbaj popular se traduce prin slaba irigare cu sânge a
nervului optic, rezultând în scăderea acuităţii vizuale şi a
câmpului vizual. Adică, mai pe înţeles, am cam chiorât.
Nu
intru în mai multe detalii legate de boală, că nu are rost. Ideea
e că vreo doi-trei medici şi-au prins urechile, dar până la urmă
s-a găsit unul, de la Spitalul Militar Bucureşti, care să-i dea de
cap. Diagnostic, tratament, tot tacâmul. Şi aşa a fost cum a zis
el.
Dar
mai înainte de marea descoperire s-a produs panică în casa Purcaru
din cauza maladiei. M-am plimbat prin spitale, vreo patru la număr.
Şi prin majoritatea secţiilor existente. Orice părinte face orice
pentru copilul lui. În felul ăsta apar şi idei ciudate. Care puse
în practică duc la diagnostice şi tratamente dubioase. În cazul
meu, îmi place să cred că a fost doar amuzant. Despre ce e vorba?
Vine
într-o zi tacică-meu acasă cu o idee revoluţionară. Un coleg
de-al lui de servici are nevasta bolnavă de cancer şi e tratată de
un bioenergetician. Din Republica Moldova. Bioenergeticianul, nu
colegul, nici nevasta. Nota bene, maestrul energiilor era prezent în
zonă întru tratarea femeii suferinde şi s-a oferit să mă
oblojească şi pe mine. Preţul tratamentului era enorm. Nu mai ştiu
exact cât era în bani, dar i-a ruinat pe ai mei. Deşi sceptic, am
acceptat să merg la tămăduitor, mai mult de dragul alor mei, plus
că la vârsta aceea nu prea mi se dădea drept de veto. Ce a urmat a
depăşit imaginaţia întregii familii. Parte din mistere mi s-au
lămurit mai târziu, o dată cu experienţa, citirea unor cărţi,
întâlnirea altor persoane. Dar toate la timpul lor. Moldoveanul,
mediu de înălţime, uşor plinuţ m-a primit cu un zâmbet larg şi
cu accent de peste Prut. M-a pus în tot felul de poziţii, care
pentru mine păreau ceva legat de yoga, dar nu eram sigur. Mi-a pus
palmele pe cap şi pe corp în diverse poziţii pentru a mă încărca
energetic. Mai tâtziu, adică peste câţiva ani, am aflat că toate
acele poziţii fac parte din tehnica Reiki. Un sistem de evoluţie
spirituală prin care omul poate accesa sursa de energie universală.
Mie nu mi s-a explicat asta, ci doar că se cheamă „palming”. Şi
era un palming cu cel mai puternic accent moldovenesc pe care l-am
auzit. Mi-a făcut tot felul de pase cu măinile, de la care,
bănuiesc, că eu trebuia să simt ceva. Poate sunt mai frigid, poate
sunt prea greu de sugestionat, dar nu am simţit nimic. Altfel muzica
era bună. Muzică de relaxare asiatică. Ceva totuşi am simţit. Mă
întindea pe covor şi se urca în picioare pe spatele meu. Şi era
plinuţ. I-am simţit greutatea cu tot cu accentul basarabean. Şi
toate astea timp de o săptămână.
Toate
ar fi fost bune şi frumoase, toate erau uşor de suportat. Dar
tămăduitorul, cred, s-a gândit să ne convingă de puterile lui şi
a apărut, chiar din prima zi cu o idee de tratament care m-a uluit.
Mi-a zis el ceva despre energii, dar puţin. Cert era că există
energie cosmică. Şi se acumula undeva de unde eu o puteam accesa
uşor. Într-o găleată de apă. Ideea era să umplu o găleată de
apă şi să o las afară pe timpul nopţii. La cinci dimineaţa (nu
ştiu de ce, dar era neapărat ora cinci), trebuia să ies în curte,
îmbrăcat doar în chiloţi, deci mai mult dezbrăcat, şi să stau
cu picioarele pe pământ (nu pe ciment), să respir adânc de trei
ori şi să îmi toarn găleata de apă în cap. Şi, iată, aşa
simplu mă încărcam cu energie cosmică. Concluzia e că m-am mutat
cu somnul la bunici la casă şi la cinci dimineaţa mă încărcam
energetic de nu mai ştiam de mine ce bine îmi era. Am uitat să
precizez că asta se întâmpla vara. Norocul meu. Conform
bioenergeticianului, acest tratament trebuia urmat şi toamna şi
iarna. Nu i-am adresat direct întrebarea, dar în mintea mea
încolţise „cum să îmi torn iarna apă în cap? Nu mai e apă, e
gheaţă”. După două zile de duşuri energetice matinale am
trecut la nivelul următor, în care îmi turnam apă în cap şi
seara, ca mai apoi să îl desăvârşesc prin încărcare energetică
de trei ori pe zi. Deja apometrul bunicului meu protesta la cele trei
găleţi de apă binefăcătoare pe care mi le turnam în cap. Dar
tratamentul e tratament. Şi l-am urmat cam o săptămână sau mai
bine.
Dar,
ca orice adolescent, aveam şi eu ieşiri de personalitate şi într-o
după-amiază am protestat împotriva tratamentului cu energie
cosmică şi m-am revoltat la auzul preţului exorbitant cerut de
tămăduitorul meu. A urmat un schimb de replici la volum ridicat şi
am avut câştig de cauză doar în momentul în care am înşfăcat
găleata de apă pusă la încărcat cosmic şi mi-am turnat-o în
cap fără a mă lăsa doar în chiloţi (adică eram complet
îmbrăcat) şi mai ales fără a respira relaxator de trei ori.
Probabil că destul de convingător am fost când am cerut să fiu
însoţit dimineaţa la încărcare energetică de toţi cei care
chiar cred în acest tratament. În acel moment s-a lăsat liniştea
şi în colţul gurii maică-mii a apărut un zâmbet. S-au arătat
timide nişte bâlbâieli, taică-meu a încercat timid să îmi
spună că poate nu e rău ceea ce fac, dar i-a trecut repede când
l-am mai invitat o dată la încărcare alături de mine, subliniind
faptul că tratamentul se face şi toamna şi iarna.
Şi
astfel s-a sfârşit epopeea mea cosmico-energetică cu găleţi de
apă, muzică asiatică şi călcări în picioare. Nici acum nu ştiu
câtă energie am acumulat, dar e clar nivelul de sarcasm mi-a
crescut simţitor.
