Manule, dacă beţivii au Dumnezeul lor, nici rock-erii nu se lasă mai prejos şi pe această cale vreau să-i mulţumesc lui Dumnezeu că m-a făcut ateu şi mi-a trimis un înger într-o situaţie grea.
Ca mulţi alţi rock-eri, am mers şi eu la concertul Iron Maiden de la Cluj. Concertul ăla din 2010 care a semănat puţin cu Star Trek, Manule. Se chema The Final Frontier. Chiar a avut filmuleţe cu steluţe şi constelaţii.
Şi poate dintr-o constelaţie a apărut şi îngerul meu. Să fi fost pe la jumătatea cântării. Îmi agitam pletele la modul foarte puternic. Transpiraţia curgea pe mine. Publicul se învârtea ameţitor în jurul meu. Dikinson îşi rupea corzile vocale, Harris şi Murray rupeau corzile chitării.
M-am oprit la un moment dat din headbanging şi, printre pletele căzute pe faţă am văzut în dreapta mea o făptură minunată, cam pe la 11-13 ani, cu o privire angelică, un zâmbet blând şi două beri în mână. M-a întrebat cu cel mai blând glas, arătându-mi licorile: „Vrei să bei?”. Fără să spun nimic, am luat un pahar şi l-am golit dintr-o sorbire (vorba cântecului). I-am returnat paharul şi, cu o privire vinovată am bânguit „L-am băut tot”. „Nu-i nimic. Să-ţi fie de bine!” mi-a răspuns cel mai dulge glas din univers, privindu-mă cu mulţumirea salvatorului. Manule, am avut atunci un moment de derută. M-am uitat în stânga mea să văd ce fac ceilalţi participanţi la nebunia concertului. Toţi erau ca în transă. M-am simţit ca fiind picat acolo din altă lume, m-am simţit o hologramă nevăzută de nimeni. Două secunde, nu mai mult, a durat până să mâ întorc înapoi către îngerul meu salvator. Dar, Manule, ca orice înger, dispăruse. L-am căutat cu privirea câteva momente. Nu era nicăieri şi am revenit la headbanging.
Abia a doua zi mi-am amintit de făptura angelică şi berea salvatoare care au desăvârşit călătoria mea către The Final Frontier.
No comments:
Post a Comment